Legenda Toamnei

A fost odata ca niciodata, o vreme cand Pamantul era populat de spiritele naturii, spirite ce umblau libere pe intreaga planeta si traiau intr-o armonie deplina, fiecare copac, fiecare animal, insecta sau pasare isi avea spiritul ei.

Magia domnea in chip frumos, fiecare isi folosea puterile pentru a fi mai frumos, pentru a face lumea lor una mai frumoasa si toti se intelegeau de minune.

In aceste timpuri traia si Embla, spiritul ulmului de munte, avea pielea alba-cenusie si parul verde crud si bogat precum frunzele lui, era inalta si mladioasa, dar puternica, ii placea sa cutreiere muntii cu alte spirite  dar mai mult ii placea singura sa afle despre mersul lucrurilor in lumea lor, sa faca magie si sa trimita vise premonitoare.

De asemenea era o fata impaciutoare, blanda si in primul rand o iubitoare a justitiei. Chiar daca in lumea spiritelor rautatea nu exista in forma ei cunoscuta azi, ea era resposabila pentru a clarifica micile dispute si diferende.

Intr-o zi pe cand umbla printr-o vale intalneste un tanar chipes, cu pielea calda si usor colorata, ochii albastrii precum florile ei preferate si parul ca o raza de soare tarzie. A vrut sa-l intrebe ce este el, parea atat de straniu, caldura ce venea de la el, ochii aceia, nu-i parea a fi un spirit cunoscut. Dar el nu i-a raspuns. In schimb s-a lasat puratat de ea in aceea lume minunata pe care nu o mai vazuse. Vrajit a uitat sa mai plece si isi petrecea timpul cu Embla, ea s-a indragostit de el. Totusi la Inalta Curte a Spiritelor, ceilalti nu erau de acord cu pasiunea ei pentru ca il considerau un strain pe printul ei si nu intelegeau ce este el. Sfatul batranilor prevestea ceva rau. Dar Embla nuu asculta iar magia ei se pare ca nu avea niciun efect asupra strainului ei iubit.

In acest rastimp, greu de precizat deoarece in lumea lor timpul nu exista, Embla nu afla multe lucruri despre cel iubit, da stia ca nu este ca ea si vedea ca el ascunde o tristete necunoscuta lumii ei.
Si pana la urma momentul schimbarii venii, baiatul disparea cate putin in fiecare zi, pana cand intr-o zi ia spus fetei ca nu o sa se mai intoarca, ca el este un muritor si astfel si-a luat adio de la ea spunandu-i ca se duce sa moara.

Niciodata in lumea spiritelor nu s-a mai intalnit tristete si atat de multa si sfasaietoare precum cea a Emblei ce s-a dus la umbra ulmului ai a plans si a plans contestand nedreptatea ca ea sa fie vesnica si el nu. Neimpacandu-se cu ideea si-a folosit puterile magiceintr-un mod nemaivazut, cu toata furia de care dispunea, frustrarea si tristetea, dorindu-si ca si ea sa moara odata cu dragostea ei. Se pare ca undeva ruga ei a fost ascultata deoarece incet, incet ulmul sub care statea a inceput sa-si schimbe culoarea frunzelor in galben si rosu, pentru ca mai apoi sa cada. Cand copacul s-a golit si statea in bataia vantului ea a blestemat lumea ei sa moara odata cu ea si Zeul Soare sa-si intoarca fata de la ei.

Celelalte spirite, infricosate si-au adunat puterile si au schimbat cursul blestemului ei astfel incat, Soarele sa nu-i paraseasca de tot si lumea vie sa renasca. Astfel, in Septembrie, an de an, Soarele incepe sa-si intoarca fata, copacii si toata lumea vie parca moare doar pentru a renaste din nou cand Soarele se intoarce iar spre ea. De atunci spiritele naturii au devenit invizibile, fiecare salasuieste in elementul lui iar pe Pamant domnesc numai oamenii.

De langa acel Ulm izvoraste un parau ce curge lin intr-o vale frumoasa, intr-un orasel de munte unde toata lumea vine sa-l asculte caci ce spune ca sursurul sau seamana cu suspinele unei fete…

sursa:legaturiprimejdioase