Arhive

Legenda Toamnei


2819329

A fost odata ca niciodata, o vreme cand Pamantul era populat de spiritele naturii, spirite ce umblau libere pe intreaga planeta si traiau intr-o armonie deplina, fiecare copac, fiecare animal, insecta sau pasare isi avea spiritul ei.

Magia domnea in chip frumos, fiecare isi folosea puterile pentru a fi mai frumos, pentru a face lumea lor una mai frumoasa si toti se intelegeau de minune.

In aceste timpuri traia si Embla, spiritul ulmului de munte, avea pielea alba-cenusie si parul verde crud si bogat precum frunzele lui, era inalta si mladioasa, dar puternica, ii placea sa cutreiere muntii cu alte spirite  dar mai mult ii placea singura sa afle despre mersul lucrurilor in lumea lor, sa faca magie si sa trimita vise premonitoare.

De asemenea era o fata impaciutoare, blanda si in primul rand o iubitoare a justitiei. Chiar daca in lumea spiritelor rautatea nu exista in forma ei cunoscuta azi, ea era resposabila pentru a clarifica micile dispute si diferende.

Intr-o zi pe cand umbla printr-o vale intalneste un tanar chipes, cu pielea calda si usor colorata, ochii albastrii precum florile ei preferate si parul ca o raza de soare tarzie. A vrut sa-l intrebe ce este el, parea atat de straniu, caldura ce venea de la el, ochii aceia, nu-i parea a fi un spirit cunoscut. Dar el nu i-a raspuns. In schimb s-a lasat puratat de ea in aceea lume minunata pe care nu o mai vazuse. Vrajit a uitat sa mai plece si isi petrecea timpul cu Embla, ea s-a indragostit de el. Totusi la Inalta Curte a Spiritelor, ceilalti nu erau de acord cu pasiunea ei pentru ca il considerau un strain pe printul ei si nu intelegeau ce este el. Sfatul batranilor prevestea ceva rau. Dar Embla nuu asculta iar magia ei se pare ca nu avea niciun efect asupra strainului ei iubit.

In acest rastimp, greu de precizat deoarece in lumea lor timpul nu exista, Embla nu afla multe lucruri despre cel iubit, da stia ca nu este ca ea si vedea ca el ascunde o tristete necunoscuta lumii ei.
Si pana la urma momentul schimbarii venii, baiatul disparea cate putin in fiecare zi, pana cand intr-o zi ia spus fetei ca nu o sa se mai intoarca, ca el este un muritor si astfel si-a luat adio de la ea spunandu-i ca se duce sa moara.

Niciodata in lumea spiritelor nu s-a mai intalnit tristete si atat de multa si sfasaietoare precum cea a Emblei ce s-a dus la umbra ulmului ai a plans si a plans contestand nedreptatea ca ea sa fie vesnica si el nu. Neimpacandu-se cu ideea si-a folosit puterile magiceintr-un mod nemaivazut, cu toata furia de care dispunea, frustrarea si tristetea, dorindu-si ca si ea sa moara odata cu dragostea ei. Se pare ca undeva ruga ei a fost ascultata deoarece incet, incet ulmul sub care statea a inceput sa-si schimbe culoarea frunzelor in galben si rosu, pentru ca mai apoi sa cada. Cand copacul s-a golit si statea in bataia vantului ea a blestemat lumea ei sa moara odata cu ea si Zeul Soare sa-si intoarca fata de la ei.

77393641_FALLJamesGriffin

Celelalte spirite, infricosate si-au adunat puterile si au schimbat cursul blestemului ei astfel incat, Soarele sa nu-i paraseasca de tot si lumea vie sa renasca. Astfel, in Septembrie, an de an, Soarele incepe sa-si intoarca fata, copacii si toata lumea vie parca moare doar pentru a renaste din nou cand Soarele se intoarce iar spre ea. De atunci spiritele naturii au devenit invizibile, fiecare salasuieste in elementul lui iar pe Pamant domnesc numai oamenii.

022

De langa acel Ulm izvoraste un parau ce curge lin intr-o vale frumoasa, intr-un orasel de munte unde toata lumea vine sa-l asculte caci ce spune ca sursurul sau seamana cu suspinele unei fete…

sursa:legaturiprimejdioase

VESELI DE 1 APRILIE!


felicitari-online-1_aprilie-1184

Ziua Păcălelilor şi Ziua internaţională a păsărilor. Dar pe noi ne interesează primul aspect. De unde vine? Cum se… manifestă? şi, ce superstiţii avem de 1 Aprilie?
Ziua de 1 Aprilie a fost întotdeauna un prilej de distracţie şi, cum e sănătos să râzi, ne bucurăm şi noi când avem prilejul. Se pare că originile acestei zile se regăsesc, că multe alte obiceiuri, în schimbarea calendarului gregorian. Se spune că, odată cu această schimbare, mulţi nu s-au putut obişnui cu noile date ale sărbătorilor. şi atunci, în timpul lui Carol al IX-lea, mulţi neadaptaţi sărbătoreau Anul Nou la… 1 Aprilie! Cei ce sărbătoreau astfel erau numiţi „nebuni de Aprilie”. Apoi obiceiul s-a perpetuat până-n zilele noastre, pierzându-şi semnificaţia iniţială şi păstrând doar… nebunia. Pentru că e o nebunie veselă şi plăcută!

Ziua Păcălelilor este un obicei foarte răspândit în întreaga lume: în Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Franţa, în S.U.A., Germania şi… la noi. Cei păcăliţi erau porecliţi în Franţa „poisson d’Avril”, în Anglia „noddy”, în Scoţia „cuc de Aprilie”. Tot în Franţa, de 1 Aprilie se trimit felicitări cu peşti, bomboane-peşti, dar cel mai adesea se agaţă un peşte de hârtie, pe spatele păcălitului.

Superstiţia spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12:00, cele după această oră, se zice că aduc ghinion. Tot o superstiţie spune că în ziua de 1 Aprilie nu se fac căsătorii, pentru că: ori acestea nu durează, se destramă, ori soţul va fi „sub papuc”. La noi, se spune că dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, tot anul până la celălalt 1 Aprilie vei fi tu cel păcălit. Tot anul? Nu-i cam mult? Dar dacă aşa zice superstiţia, să ne grăbim să păcălim pe cineva. Pardon: ce vă spunem mai jos nu-i păcăleală.

Acest obicei n-a fost lăsat să treacă nici de mass-media, fără să-i… celebreze. Vă dăm mai jos câteva păcăleli nostime datorate mass-media. În anul 1983 Associated Press anunţa ca „întemeietor” al păcălelilor de 1 Aprilie pe… împăratul Constantin, care, zicea respectiva agenţie de presă, pe 1 Aprilie şi-a pus măscăriciul să fie împărat pentru o zi. Păcăleală sau nu, lucrul ar fi fost posibil. În 1986, „Le Parisiene” lasa francezii uluiţi cu anunţul că celebrul Tour Eiffel va fi dezmembrat! Ce mai păcăleală! În 1955 „Irish Times” anunţa că cei de la Disneyland negociază cu guvernul rus aducerea (era să zic „moaştelor”) lui Lenin în parcul de distracţii cu acelaşi nume. Bună glumă! Iar altă, şi mai bună: în 1998 un ziar din Alabama anunţa, foarte serios, rotunjirea constantei Pi (3,14…) la… 3 rotund-rotunjor. Că gluma e bună!

Se fac şi glume on-line: de 1 Aprilie în nu-ştiu-care an, Google a pus pe jar multe inimi însingurate, odată cu oferirea unui serviciu, aşa-zis nou, cu denumirea „Google Romance”, unde tot omul ar fi putut găsi perechea potrivită. Sigur că păcăleală a avut destui amatori… La noi, mai în anii trecuţi, mass-media s-a întrecut în păcăleli, dar se pare că n-au fost grozave, din moment ce nimeni nu-şi aminteşte de ele.
Dar cele mai multe „glume” – mai mult sau prea puţin bune – le vom gusta (sau nu?) noi – românii, de 1 Aprilie când se vor scumpi multe articole „de lux”, printre care şampania şi produsele din tutun. Şi dacă ar fi doar asta, am gusta „gluma”, dar mai sunt şi alte… păcăleli de 1 Aprilie…

anim_april_fool2

sursa:superstitii.ro

Coronita de Advent



animated-advent-image-0009

Advent, numit și Postul Crăciunului sau Postul Sfântului Martin, ori Postul Ignatului, este perioada precedentă Crăciunului. Perioada variază de la patru la șase săptămâni, în funcție de loc și religie.Este un post al bucuriei ce cuprinde programul liturgic al Bisericii, iar un loc special îl ocupă colindele tradiționale. Adventul aduce speranță pentru cei credincioși, aduce speranță pentru oamenii smeriți, aduce speranță celor disprețuiți, aduce speranță celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. 
iprv5s
Coroana de Advent este o tradiție născută în Hamburg, în secolul al XIX-lea. Un pastor evanghelic a cumpărat o casă, a renovat-o și a primit în casă copiii de pe stradă, oferindu-le un loc unde să stea și mâncare. El i-a ajutat și i-a învățat o meserie, astfel când au crescut eu putut să se întrețină singuri și să nu mai cerșească.
În fiecare an, în timpul Adventului, pastorul organiza un moment de rugăciune. Din anul în care a început să primească în casa sa copiii orfani, a vrut să facă mai frumos acest timp, această perioadă a Adventului. Astfel fiecare copil aprindea câte o lumânare, începând cu 1 decembrie, în timpul momentelor de rugăciune. Un prieten al pastorului a pregătit, pentru acest moment, un cerc de lemn pe care au fost așezate toate lumânările astfel încât să pară o coroană de lumină; de Crăciun această coroană avea 24 de lumânări aprinse. Mai târziu copiii au decorat coroana cu ramuri de brad, ca semn al vieții.
Acest obicei a devenit plăcut de oameni astfel și-au făcut și ei propriile coroane de Advent, dar pentru că numărul lumânărilor era prea mare l-au micșorat la 4 (după cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet și una de culoare roșie – violet pentru a indica penitența şi convertirea la Dumnezeu, roşie ca semn al bucuriei pentru iminenta naştere a lui Isus; cea roşie se aprinde în a treia duminică de Advent, numită chiar Gaudete (bucurați-vă), ele pot fi însă toate de culoare albă sau în patru culori diferite.
La început tradiția a fost privită cu suspiciune în lumea catolică, fiind de origine protestantă, dar s-a răspândit foarte repede mai ales după Primul Război Mondial.
Coroana de Advent are o funcție religioasă, vestește apropierea Crăciunului, trezește rugăciunea creștină, ne reamintește că lumina, căldura, viața vin de la Isus care învinge răul și întunericul; este un imn adus naturii care revine la viață, atunci când totul pare a se sfârși, un imn adus luminii care învinge întunericul, un imn adus lui Cristos, adevărata lumină, care vine să învingă întunericul răului și al morții.
Coroana de Advent are o formă circulară. Cercul este încă din antichitate un semn al veșniciei și al unității; aici indică și soarele și ciclul său anual, modul său continuu de a se reproduce, fără a se consuma vreodată; exprimă foarte bine misterul lui Cristos care este propus mereu. La fel ca și inelul, care este un tot continuu, coroana este și semn de fidelitate, fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale.
Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Nașterii lui Isus, progresiva victorie a luminii asupra întunericului. De aceea e bine ca aprinderea lor să aibă loc seara, pe întuneric. Fiecare lumânare își are semnificația sa religioasă. Conform tradiției, prima este lumânarea profetului, a doua a Betleemului, a treia a păstorilor, a patra a îngerilor.  
iprv5s
 Sursa:clubulmagic.ro

SI TRANDAFIRII PLANG


frunze ploaie

A fost o data …de mult…intr-o tara indepartata..unde linistea si pacea domneau si sclipeau in razele blande ale soarelui…intr-o frumoasa imparatie, plina de flori, zambete si fericire…un tanar print frumos ca din poveste…mezinul regelui, pe cat era de frumos pe atat era de nestamparat si jucausi…Intr-o buna zi a plecat la vanatoare. In padure a zarit o caprioara ce isi invata puiutul sa pasca…Cand a vazut-o, a pus arma la ochi si a vrut sa traga glontul ucigas..Langa caprioara a aparut ca din senin o faptura divina, ce a adus cu ea adierea vântului şi razele blânde ale soarelui şi a trecut, a ingenuncheat langa caprioara mama si l-a rugat duios sa nu ii ia viata..
El a privit-o mirat, uimit de atat a frumusete…si a inteles ca, fara sa vrea, frumoasa fata a trecut de porţile ferecate ale inimii lui, ce nu cunoscuse inca iubirea… Induiosat de rugamintea ei, a aruncat arma in iarba si a alergat spre ea sa o ridice in brate , dar cand s-a apropiat ea s-a ascuns intr-un nor pufos si a disparut cu el in inaltul cerului. A inceput sa o caute disperat , sa o strige..dar nimeni nu i-a raspuns..totul a fost in zadar… S-a indreptat trist, cu lacrimi in ochi spre palat. Nu mai putea dormi, nu mai putea manca, zambetul strengaresc de pe chipul lui frumos a disparut pentru totdeauna… nimic nu il mai interesa…simtea in suflet o flacara ce il mistuia.A cutreieat padurile, crangurile in cautarea ei si totul in zadar. A mers iar la vanatoare, incercand sa isi pacaleasca destinul…a zarit printre copaci o caprioara, a ochit..a asteptat sa apara frumoasa fata..dupa cateva clipe, cad a vazut ca nu apare a ochit si glontul a strapuns inima caprioarei fara mila… Caprioara a murit pe loc. Din inimiora ei a iesit un nor rosu manios care l-a invaluit si la purtat cu el pana in gradina plina de trandafiri a palatului sau..unde l-a transformat intr-o floare minunat de frumoasa dar si foarte trista, sortita pe veci sa isi planga pacatul si marea iubire neimpartasita, ’TRANDAFIRUL NEGRU’’…
Inainte ca soarele sa poleiasca intreg orizontul cu lumina lui aurie, inainte ca vantul sa isi aduca aportul mirific asupra intregului decor, micutul firicel de floare, nerbdator, isi adunase toate fortele si toata vointa si, reusi sa iasa la suprafata in mijlocul gradinii, ultimul pas catre maretie, catre admiratie, catre .. infinit.. Stia ca avea sa fie ceea ce inimile oamenilor pretuiesc si adora.. ceva rar .. minunat de frumos dar si trist …ceva indragit, iubit si apreciat…
Se inalta cu fiecare clipa ce trecea spre cer, mai sus mai sus .. maiestuos, ca si cand ar fi devenit stapanul lumii, devenind dependent de lumina, lumina pe care, cu lacrimi de roua, o roaga si azi…ca intr-o buna zi, sa il lase sa-si zareasca, fie si pentru o clipa, marea iubire…… petalele prinsera forma si culoare desi erau captive in acea forma de boboc.. forma ce ne strapunge ca sageata unui arc si ne aprinde inima…. Vantul a imprastiat vestea intreagii lumi , ierbii, florilor si si tuturor viatatilor ce-l inconjurau ca in mijlocul lor se afla ‘’o vita nobila’’..iar el timid isi indrepta petalele negre spre cer multumind pentru aprecieri, chiar daca sufletul isi plangea tacut tristetea, cu lacrimi de sange…
Si noaptea-ntreaga el tot plangea si tresarea in zorii zilei, si obosit de atata dor..o clipa se pierdea in vis.. O mangaiere i-a trimis norul ce l-a transformat in ”floarea durerii”, induioasat de frumusetea si suferinta lui, din lacrimile cerului planse in zori…o gingase floare, sa-i aduca speranta si alinare. Frumusetea lumii amandoi erau..…Micuta floare spini nu are …si la fiecare atingere si imbratisare, inima ei singereaza dar nu doare… picura pe petalele lui triste diamante de .roua , ce nu sunt altceva decat ‘’lacrimile de IUBIRE ale TRANDAFIRULUI ’’ …

Cand trandafirii plang cu lacrimi de roua… asteapta cuminti cu sufletul ud, scufundat intr-o soapta … un semn de iubire, strivit de-un sunet tacut la a inimii rosie poarta… Cand trandafirii plang oftand tacut…intre noapte si zi….imbratiseaza cerul sperantei si doru-ti flamand…doar daca stii…A-I IUBI…
Cand trandafirii plang cu lacrimi transparente…zadarnic le stergi cu mainile-amandoua, doar focul iubirii le-ar usca… impartit pe din doua…Cand trandafirii plang, saruta petale de suflet, iubindu-le tandru si bland…..e tot ce-si doresc petalele-n gand…. Cand trandafirii plang …. Si florile plang…. odata cu natura, odata cu sufletele noastre… asa cum…din lacrimile cerului s-a nascut roua, tot asa …din lacrimile inimilor s-a nascut iubirea…
Sursa:Inger si Demon

1

Primiţi cu stropitul?


Udatul-fetelor-de-Paște-in-Covasna

În a doua zi de Paşte, prin părţile Ardealului s-a păstrat obiceiul udatului. Băieţii merg pe la case şi stropesc cu parfum fetele şi femeile. Obiceiul, vechi din Evul Mediu, a fost răspîndit de saşi, întîi în comunităţile catolice, apoi a fost preluat şi de românii ortodocşi.

Frumos îmbrăcaţi, băieţii pornesc dis-de-dimineaţă la stropit, în Lunea din Săptămîna Luminată. Cutreieră satele udînd fetele cu parfum şi urîndu-le „să nu se ofilească“. Mai întîi le cer voie cu tradiţionalul „Primiţi cu stropitul?“ Sau: „Într-un coş cu viorele, Cîntă două păsărele, Păsările ciripesc, Îmi daţi voie să stropesc?“. Prin unele părţi, stropitorii se numesc grădinari, pentru că udă florile-fete şi florile-neveste. Poezia pe care o spune grădinarul sună cam aşa: „Eu sînt micul grădinar, Cu sticluţa-n buzunar, Şi-am venit la dumneavoastră, Să ud floarea din fereastră“. Apoi se rosteşte o urare în versuri care diferă de la o comunitate la alta. Stropitorii sînt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac, vin şi ţuică. Ritualul stropitului se termină seara tîrziu, cînd bărbaţii ajung acasă cam afumaţi, dar veseli şi cu plasa plină de ouă roşii.

baba3y

Sigur ca originea obiceiului este incerta. Una dintre legendele care incearca sa o explice spune ca, a doua zi de Pasti, o fata crestina mergea la targ sa vanda oua. Pe drum s-a intalnit cu o alta fata, pagana, care a vrut sa-i cumpere ouale. Din vorba in vorba, crestina a inceput sa-i explice celeilalte ce inseamna credinta in Dumnezeu si ce bine e sa fii crestin, indemnand-o sa se crestineze. Pagana a replicat: „Atunci voi crede cand ouale albe pe care mi le-ai vandut se vor face rosii”. Minunea s-a infaptuit, ouale au devenit rosii, iar ambele fete au lesinat de spaima. Pe drum au trecut doi tineri care, vazandu-le lesinate, au alergat la prima fantana, au adus apa si le-au stropit, trezindu-le. Drept multumire, fetele le-au daruit oua rosii.    Se pare ca obiceiul a ajuns in Transilvania pe filiera saseasca, dar s-a raspandit prin intermediul maghiarilor. Initial, fetele erau stropite cu apa, dar aceasta a fost inlocuita treptat cu parfum. In cele mai multe dintre textele recitate cu aceasta ocazie, fetele sunt comparate cu flori si sunt udate „ca sa nu se ofileasca”.   

 Sursa:monitorulexpres.ro

   Doresc  ca aceasta zi sa fie una cu multa voie buna,o zi cu parfum de bucurie,de lumina si zambete!

Legenda Garofitei Pietrei Craiului


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Legenda Garofitei Pietrei Craiului

Garofita Pietrei Craiului este o floare care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastraPiatra Craiului.

Povestea spune ca demult, in vremuri indepartate, traia la poalele unor munti inalti din Carpati un padurar cu familia sa: sotia si cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetarut” blond, cu un glas ca un clinchet de clopotei si surioara lui „Garofita” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii stralucitori; ce purta o rochita roz-caramizie incretita si cu dungi mai inchise dispuse in cerculete. Padurarul era cunoscut de toti pentru blandetea lui si grija ce o avea fata de animalele salbatice, el le punea hrana pe vreme de iarna. Uneori, ingrijea cate un pui de caprioara ratacit, alteori lega ranile unui iedut incoltit de fiare, ce se ivea in drumul lui pe cararile din padure.

Intr-o zi, aproape de casuta lor a cazut un pui de acvila (pajura) ranit la un picior de o sageata. Padurarul l-a luat in brate, i-a scos sageata si la pansat. L-a mai ingrijit apoi cateva zile, pana a mai prins putere si umbla fara sa schiopateze.

Copiii l-au indragit si il hraneau cu resturi din mancarea lor (carne, paine) i-au pus apa intr-o albie din curte, sa bea si sa se scalde ceea ce tare ii placea puiului de pajura.
Astfel s-a legat o stransa prietenie intre copii si pasarea care-parca le intelegea graiul. Cat erau singuri acasa, cat tatal lor era in padure la lucru, pasarea aceasta frumoasa era preocuparea lor.

Mama lor i-a parasit plecand in sat, unde s-a casatorit cu alt om, pentru ca nu-i placea sa stea in padure!
Intr-o zi acvila simtindu-se in putere, se inalta in aer, rotindu-se de cateva ori apoi, iute ca sageata, cobori din inaltul cerului, jos in curtea padurarului de unde cei doi copii o urmareau, minunandu-se de frumusetea ei.

Mult doreau si copiii sa vada muntii cu varfurile lor semete, sa zboare si ei spre inaltul cerului. Intr-o zi si-au spus dorinta pajurei, iar aceasta intelegandu-i a dat afirmativ din cap in semn ca ii va plimba pana la muntii invecinati.

Zis si facut! Intr-o zi fiind iar singuri acasa, pajura le-a facut semn sa vina, sa se aseze pe spatele ei; fetita il tinea in brate pe fratiorul ei mai mic si cu basmaluta ce o avea pe cap a infasurat gatul pajurei tinandu-se de el ca de capastru. Cand totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parca ar fi zis: „fiti gata, pornim!”.

Erau uimiti de tot ce vedeau, zburand peste nesfarsite paduri de brazi. Dupa catva timp acvila s-a rotit in cerc, coborand langa niste stanci, aproape de un lac imens, care in lumina apusului de soare sclipea ca niste solzi de aur. Era marele lac Balea.
Copiii s-au dat jos de pe spatele pasarii si in timp ce ei culegeau afine si strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila, bucuroasa ca a gasit o bucata de carne de caprioara, s-a ospatat, mancand pe saturate, iar apoi a baut apa din lacul cu apa rece, cristalina.
Dar, bucuria a fost de scurta durata, deoarece dintr-o data biata acvila a cazut la pamant moarta. Se vede ca acea carne, era otravita, pusa drept momeala pentru animalele din padure, vanate pentru blana lor pretioasa (rasi, jderi, vulpi etc).

Bietii copii au plans amarnic pentru ca erau departe de casa, nu aveau cum sa mai ajunga la ei acasa, unde desigur ii astepta tatal lor ingrijorat. Copilasii au umblat tinandu-se de mana, prin preajma locului, sperand ca doar-doar vor intalni pe cineva sa-i gazduiasca. Soarele apunea, se insera, cand spre bucuria lor, au zarit in padurea din apropiere un castel in care jucau razele soarelui in asfintit. S-au indreptat intr-acolo si intr-adevar i-a intampinat o minunata zana imbracata in alb, pe fruntea careia stralucea o diadema: era zana acelor munti!

Copiii au ingenunchiat si cu lacrimi in ochi, o implorau sa-i gazduiasca peste noapte. Dar, in zadar o rugau, parca avea inima de piatra. In loc sa-i ajute le-a spus: „in palatul meu de cristal nu au voie sa intre pamantenii, singurul lucru ce pot sa-l fac este sa va transform in doua flori alese, sa cresteti in stancile calcaroase ale muntilor din apropiere, pe care voi nu-i cunoasteti, dar se numesc Muntii Piatra Craiului, asezati sub Muntii Fagaras. Veti creste acoperind stancile ca un covor verde, iar primavara, veti inflori, infrumusetand aceste locuri. Numai daca un tanar indraznet va ajunge prin aceste locuri, si va aduce cu el apa tamaduitoare de la sapte izvoare – de pe malul Oltului si va va stropi, veti redeveni fiinte omenesti, si va veti bucura de viata harazita oamenilor buni de pe pamant„.
Tinand un glob de aur stralucitor in mana, zana muntilor i-a fermecat, transformandu-i in doua flori frumoase, rare care nu se mai gasesc in toata Europa: Garofita rosu-caramizie si Degetarutul care cu clinchetul lui cristalin trezeste toate florile de munte la viata.

In acele vremuri indepartate, popoarele umblau pe drumurile croite de stramosii nostri (de geto-daci si mai tarziu de romani). Drumul mergea de la Dunare de-a lungul vaii Oltului – prin numeroase locuri cu izvoare tamaduitoare – si trecea spre Fagaras tinand legatura de continuitate in tara Transilvaniei (spre Sarmisegetuza).

In acele timpuri indepartate, pe malul Dunarii, intr-un castel, s-a nascut unicul fiu al unui domnitor, caruia la nastere i-au dat numele Dunare-Voinicul. Se spune ca una din ursitoare i-ar fi prezis ca, atunci cand va creste mare, va face un drum lung, tinand firul unei ape si ca in stancile calcaroase ale muntilor isi va gasi aleasa inimii; dar pentru a o afla va trebui sa duca apa vie tamaduitoare din toate izvoarele insirate ca o salba in drumul sau si apa aceasta o va trezi la viata indata ce va fi stropita cu ea.

Cam grea incercare il astepta pe Dunare-Voinicul, care ajuns flacau mare, nu-si mai gasea astampar acasa. Parintii lui l-au pregatit de drum dandu-i si doi tineri insotitori, buni manuitori de spada, iar pe doi cai au incarcat merinde si vase pentru apa pentru un drum asa de lung.

Asa ca intr-o zi de primavara, Dunare-Voinicul, care acum se facuse un flacau chipes, plin de curaj si credinta in Dumnezeu porni la drum. Trecand prin locuri cu izvoare tamaduitoare, in fiecare ulcior a pus apa, incepand de la Olanesti, Govora, Calimanesti si Caciulata, iar pe locul unde azi este Manastirea Cozia, era o manastire veche de calugari care l-au binecuvantat si l-au uns cu sfantul mir; asa au trecut si Muntii Cozia, ajungand la poalele Muntilor Fagaras (cei mai inalti munti din tara noastra, cu doua varfuri Negoiu si Moldoveanu (altitudine 2544 m)).

Aici a poposit la poalele Muntilor Piatra Craiului. S-a odihnit in poiana din apropiere, unde pe stancile calcaroase crestea o floare de culoare roz-caramiziu cu niste creturi si cerculete mai inchise.

Dunare-Voinicul a atipit si i s-a parut ca dintre acele flori inainta spre el o zana in vesmant roz-caramiziu, cu un par negru si o privire stralucitoare. Din vorba in vorba, Dunare-Voinicul afla ca pe zana florilor o cheama Garofita si toata povestea ei. Tanarul ii dadu sa bea apa din ulciorul adus de la cele sapte izvoare si o stropi cu aceasta apa. Atunci s-a infaptuit minunea mult asteptata. Cei doi tineri indragostiti de la prima vedere, si-au jurat credinta pana la moarte. Insa Garofita l-a rugat pe Dunare-Voinicul sa-l trezeasca si pe fratele ei Degetarut care se afla in apropiere de marele lac Balea. Trezit la viata, Degetarut se imbratiseaza cu sora lui Garofita si ii multumi lui Dunare-Voinicul pentru ca a avut curajul sa infrunte atatea greutati pana i-a gasit pe aceste meleaguri stancoase. Apoi cu totii au pornit in padurea invecinata ca sa-l gaseasca pe tatal lor.

Ajunsi cu bine acasa l-au gasit pe tatal lor slabit si imbatranit de atatia ani cat a trait singur, dar curand a prins puteri band din apa de la izvoarele tamaduitoare adusa de Dunare-Voinicul. Au incalecat apoi pe caii nazdravani care ii ducea ca vantul si ca gandul spre castelul unde pe Dunare-Voinicul il asteptau parintii.

Erau atat de fericiti cand au vazut-o pe frumoasa Garofita, pe fratele si pe tatal ei incat au facut o nunta mare, cu alai domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele parti ale Dunarii. Ei au trait ani multi fericiti pana s-au stins de batranete, dar in munti,semintele raspandite de cele doua flori pana sa le gaseasca Dunare-Voinicul, au perpetuat neamul lor, incat astazi ele impodobesc cu frumusetea lor pajistile muntilor nostri si razbesc pe frig si viscol, ca si tinerii din povestea de demult.

Asadar, garofita pietrei craiului e o floare rara, care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului. Este o specie monument al naturii si este ocrotita prin lege!

Sursa:mysteriousromania.com