Blogul tau de dragoste

SUFLET DRAG ESTI TU!

BINE AI VENIT SUFLET DRAG!
  • desktopwallpapers.org.ua-1424
  • un-brat-de-iarba_f81bfb4e7ac638

Ultimele

Legenda paunului si a lebedei


Paun era numele fiului unui bogat negustor de peste, inalt si cu parul negru. Ochii sai ii sunt albastri, iar mustacioara sa asemeni cu pana corbului. Tare frumos era acest tanar, astfel ca reusea sa franga inimile multor fete si neveste. Era insa si foarte laudaros, hapsan si rau la suflet. De aceea, ceilalti oameni nu prea il indrageau.

Intr-una din zile, Paun a plecat la vanatoare in padurea din preajma cetatii tatalui sau. In timp ce gonea calare un cerb, a descoperit intr-o poienita o tanara tarancuta, care culegea fragi. Se numea Lebada si era cea mai frumoasa fata din cate vazuse Paun pana atunci.

Cum s-au vazut cei doi tineri, pe loc s-au si indragostit unul de altul. Paun ii promitea cate in luna si in stele si ii jura mereu ca o s-o ia de nevasta. De atunci, se intalneau zilnic in poienita din padure. Intr-o zi, Lebada il anunta fericita pe Paun ca a ramas insarcinata si urmeaza sa-i daruiasca un copil. Vestea nu l-a bucurat insa pe Paun, care din acea zi nu a mai venit la intalnire si a plecat chiar si din casa parintilor sai intr-o cetate indepartata.

Lebada isi astepta in fiecare zi iubitul si, crezand ca s-a intamplat ceva rau cu el, s-a dus la cetatea tatalui sau sa-l caute. Afland ca acesta a plecat, si-a dat seama ca a fost inselata si s-a aruncat intr-o apa, cerandu-i lui Dumnezeu iertare pentru gestul ei disperat. Dumnezeu, induiosandu-se de sacrificiul tinerei fete, a prefacut-o intr-o pasare mare, alba si foarte frumoasa, care si azi se numeste Lebada.

ag1a5tm8jy3 (1)

Iar pe Paun l-a transformat tot intr-o pasare, care se umfla mereu in pene si se crede cea mai grozava din lume, purtand numele de Paun.

3221576261_1_3_rk7baTpM

L-a blestemat insa sa aiba o nevasta urata, al carei cantec seamana cu croncanitul ciorii.

Si astfel frumosul Paun s-a insotit cu Paunita cea urata, iar Lebada isi poarta tristetea, frumusetea si singuratatea pe intinsul apelor.

Sursa:ro.scribd.com

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta


scrisoare

„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită.
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta.
Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă
Când ai împlinit şaptesprezece ani”

Sursa:net

PESCARUL SI STELELE DE MARE


desktopwallpapers.org.ua-1424

La apusul soarelui, un domn se plimba pe o plaja. Putin câte putin incepu sa distinga profilul unei persoane, indepartate. Ajuns mai aproape vazu ca omul, un pescar al locului, se apleca in continuare pentru a aduna ceva, ce apoi arunca in apa. Neobosit lansa in mare ceea ce aduna, cu bratele pline. Apropiindu-se mai mult, domnul intelese ca pescarul aduna stele de mare pe care valurile le-au depozitat pe plaja; una câte una le arunca in apa. Putin incurcat se apropie Si intreba pe pescar: „Prietene, pot sa stiu ce faci?” Pescarul ii raspunse: „ReaSez aceste stele in ocean. Din cauza retragerii marii s-au impotmolit pe plaja. Daca nu le arunc in apa, in putin timp aceste creaturi sarace vor muri?. „Inteleg! – replica domnul – Dar stelele impotmolite pe plaja sunt milioane. Nu poti pretinde de a le salva pe toate! Si, probabil, acelasi fenomen se produce pe sute de plaje de-a lungul coastei. Nu-ti dai seama ca munca ta este practic inutila? Nu vei schimba nimic”. Pescarul surase, se inchina, lua o alta stea, o arunca in mare si zise: „Se va schimba totul, pentru aceasta creatura mica”.
Un gest de iubire autentica nu este niciodata inutil. Mai ales daca devine pretios pentru cineva, sau cel putin va face sa se nasca ulterioare gesturi de iubire.

(de don Ezio Del Favero)

11058066_10204066935739040_8312826826352023414_n

Cea mai frumoasa parabola despre iubire – ARBORELE CARE DARUIESTE – de Shel Silverstein


ashikaga-flower-park-japan-wisteria

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.
Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.
Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poate atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale şi cânta în bătaia vântului.
Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. A început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino, te aştept!”.Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Când bate vântul cântăm şi dansăm. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi nefericiţi ca şi voi. Noi nu avem nevoie de bani.” Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, cu întreaga lui fiinţă. După mulţi ani, băiatul devenit adult s-a întors la copac. Acesta s-a bucurat nespus: „Vino, mângâie-mi crengile şi dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea gesturi când eram un copil fără minte. Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? ” „O casă! Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi-a început să taie crengile. Din acesta a rămas doar trunchiul, dar era foarte fericit.Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată scoate sunete în bătaia vântului. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare:
„Vino, dragul meu”… Dar degeaba, nimeni nu-l auzea.Timpul a trecut, bărbatul a îmbătrânit. Odată, aflat prin apropiere, a venit şi s-a aşezat lângă ciot. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a spus: „Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să fiu barca ta şi să te ajut astfel să ajungi în ţara aceea îndepărtată. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Te voi aştepta de-a pururi”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului şi-a făcut barca şi a plecat. Acum, din copac a rămas doar rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui drag. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Odată m-am aşezat lângă un ciot şi acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva rău. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. Cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit…
Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj…”

BUNA VESTIRE: Obiceiuri si traditii de tinut pe 25 Martie… Iti vor aduce noroc si sanatate


995967768

Pe 25 martie, crestinii ortodocsi sarbatoresc Buna Vestire sau Blagovestenia, cinstind ziua in care Fecioara Maria este instiintata de arhanghelul Gabriel ca il va naste pe Domnul Iisus. Exista o sumedenie de traditii si obiceiuri legate de aceasta frumoasa sarbatoare si va invitam sa le descoperiti in acest articol:

Este interzis sa dormi prea mult in aceasta zi caci in caz contrar vei fi somnoros de-a lungul intregului an.

O alta superstitie spune ca nu este bine sa cauti pasarile de oua in aceasta zi sau sa le pui sub closca caci altfel puii vor iesi schimonositi, cu doua capete, sau se vor imbolnavi. Totodata, ouale ouate de Buna Vestire nu se pastreaza si nici nu se consuma.

Evita sa te certi in aceasta zi ori altfel vei avea parte de galcevi de-a lungul intregului an.

In unele zone ale tarii, exista obiceiul de a face un foc in curte, in dreptul usii, si a se pune pe langa foc 3 strachini cu apa, sare si paine care mai tarziu sunt date de pomana. In alte parti, conform traditiei, se asaza pe pragul usii 3 farfurioare cu paine si sare spre a potoli foamea ingerilor. Acestia, in schimb, vor pazi si veghea locuinta respectiva.

Un obicei stravechi din popor spune ca acea craca pe care a cantat cucul de ziua sa trebuie taiata si agata la scaldatoarea fetelor pentru ca acestora sa le mearga bine in dragoste si sa fie placute de flacai.

Conform unui obicei din Apuseni, de Buna Vestire se stropesc cu vin radacinile vitei de vie si cu tuica radacinile pomilor fructiferi, “amenintandu-i ca vor fi taiati daca nu rodesc. In acelasi timp, pomii fructiferi se afuma cu canepa si cu tamaie. Se crede ca astfel pomii vor fi binecuvantati prin belsug si vor da roade multe.

Chiar daca este zi de miercuri si zi de post din Postul Pastelui, de Buna Vestire este dezlegare la peste. Se spune chiar ca este bine sa mananci peste in aceasta zi caci vei fi sanatos si vioi tot timpul anului.

cucul

Cantatul cucului este important in aceasta zi, iar atunci cand il auzi trebuie sa fii primenit, vesel, cu stomacul si buzunarul plin pentru a avea parte de un an bun, cu noroc, belsug si voie buna.

Totodata, daca auzi cucul cantand de Buna Vestire dinspre partea dreapta este semn ca in curand vei primi vesti bune. Daca in schimb, cantecul cucului vine din partea stanga sau din spate, foarte probabil ca vei primi niste vesti care nu vor fi tocmai pe placul tau.

Daca auzi cucul cantand de Buna Vestire si este pentru prima oara cand auzi cucul cantand in anul respectiv, atunci este bine sa numeri de cate ori canta pentru a sti cati ani mai ai de trait.

Batranii obisnuiau sa creada ca pasarile care se intorc din tarile calde in aceasta zi sunt intrupari ale spiritelor stramosilor.

In anumite zone ale tarii, de Buna Vestire, s-a mai pastrat obiceiul ca tinerele fete sa puna grau la incoltit in strachini de lut. Daca acesta va incolti si va creste mare si frumos, e semn ca primavara va fi una frumoasa si ca va conduce catre o toamna imbelsugata, cu roade multe.

In unele sate, conform obiceiului din stravechi, se afuma usor grinzile caselor pentru a tine departe de gospodarie respectiva blestemele, vrajitoriile si alte lucruri necurate.

De Buna Vestire, pescarii trebuie sa tina cont de o regula nescrisa din strabuni: este interzis a arunca mamaliga in apa in aceasta zi sfanta. Daca nu se tine cont de aceasta traditie, pestii ar putea muri.

Sursa:garbo.ro

Biruința bunătății și a răbdării


dragostea

O doamnă mi-a povestit cele de mai jos:

Cu bărbatul meu m-am căsătorit fără să-l cunosc de mai înainte, ci la recomandarea părinților mei. Însă fără să știu, acela iubea și avea legături cu o altă fată, pe care părinții lui nu o voiau. Cu toate acestea el nu a încetat niciodată s-o iubească.

Ne-am căsătorit. Ziua nunții a fost foarte frumoasă. Însă zile frumoase au fost numai trei. Începând cu ziua a patra, vreme de șaptesprezece ani, viața mea lângă el a fost un iad. Odată, când l-am întrebat de ce se poartă atât de urât cu mine, mi-a descoperit că iubea altă femeie, iar nu pe mine. Parcă căzuse cerul pe mine.

- Atunci de ce te-ai căsătorit cu mine?, l-am întrebat.

- Pentru că m-au silit părinții mei. Pe aceea nu o voiau.

- Dar eu ce sunt de vină ca să te porți așa cu mine?

- Pleacă, dacă nu-ți place!

- Unde să mă duc? Mi-e rușine de frații mei și de mine.

- Ei! Atunci stai aici și astupă-ți gura.

Acesta a fost răspunsul său. Dormeam împreună numai când se certa cu cealaltă. Cu toate acestea am rămas însărcinată. De îndată ce i-am spus soțului meu despre aceasta, a devenit ca o fiară, gata să mă sfâșie. Mi-a cerut să fac avort. Eu însă nu am lepădat copilul. Pentru nimeni și pentru nimic în lume nu mi-aș fi omorât copilul. În felul acesta am născut trei fetițe.

- Lucrați undeva?

- Da. Am salonul meu de coafură. Însă clientele mele nu m-au văzut niciodată plânsă sau amărâtă. Nici chiar copiii mei. Amărăciunea mi-o ascundeam adânc în sufletul meu și o împărțeam numai cu Dumnezeu. Știi ce înseamnă să dormi cu bărbatul tău, numai atunci când se certa cu amanta sa?

- Nu am trăit așa ceva, însă te înțeleg. Bine, dar aceea n-a aflat pe cineva cu care să se căsătorească, să facă familie?

- S-a căsătorit, are și doi copii. Însă de bărbatul meu nu s-a despărțit niciodată.

- Bărbatul ei nu și-a dat seama de asta?

- Nu știu.

- Copiii voștri nu au înțeles nimic?

- Nu. Totdeauna îl motivam, îl acopeream. Și niciodată nu ne-am certat. Pentru că niciodată nu l-am întrebat nici unde a fost, nici de ce a întârziat, nici dacă a fost cu ea. Nimic. La orice oră ar fi venit, dacă era înaintea copiilor, îi spuneam: „Bine ai venit, Dimitrie!”. Și pregăteam masa ca să mănânce.

- Cum ai putut suporta asta?

- Nu puteam face altceva. Trebuia să dau pildă bună copiilor mei. Voiam să învețe valoarea respectului, valoarea dragostei, valoarea răbdării.

- Și, slavă lui Dumnezeu, tu ai avut multă răbdare.

Aici a început să zâmbească, iar eu am continuat:

- Cine avea grijă de copiii tăi atunci când lucrai?

- Mama mea. Și știi cum le-am transmis mesajele pentru orice voiam se evite fetițele?

- Cum?

- Le înregistram pe casete. De atunci când erau mici, înregistram în fiecare zi ceva pe casetă, o dădeam mamei mele și-i spuneam s-o pună ca ele să asculte. În felul acesta nu au simțit mult absența mea. Aceasta s-a făcut vreme de șaptesprezece ani. Orice mesaj voiam să le transmit, îl prezentam ca și cum l-aș fi auzit la coafor. Despre droguri le spuneam, de pildă, că a venit o dată la coafor o clientă de a mea foarte amărâtă, pentru că fiul ei se încurcase cu niște prieteni, care l-au atras la droguri… Sau, altădată, cum am cunoscut o fată, care se încurcase cu un băiat și rămăsese însărcinată, iar de la nedorita ei sarcină apăruseră multe probleme greu de rezolvat.

După ce s-au mărit, nu mai mergeau la bunica lor, ci preferau să stea acasă și să învețe. Le spuneam că atunci când venea tatăl lor, trebuia să-i servească masa, să se îngrijească de el, de vreme ce el se ostenește pentru noi, pentru că ne iubește mult. Astfel, în fiecare zi când se întorceau de la școală, puneau mai întâi caseta ca să asculte mesajele mamei.

- Iartă-mă, dar toate acestea cum le-ai răbdat?

- Ți-am spus, amărăciunea mi-o împărțeam cu Dumnezeu și de aceea am răbdat. Dacă aș fi discutat cu vreo prietenă problemele mele, sigur m-aș fi despărțit. Dar ascultă continuarea, ca să vezi sfârșitul.

- Sunt numai urechi. Ascult.

- Vreme de șaptesprezece ani, am mers în concediu numai cu fetele mele. Soțul meu nu a venit niciodată, cu toate rugămințile fetelor. Într-un an, întorcându-ne din concediu, am aflat pe noptiera mea o casetă pe care scria: „ Te iubesc!”. M-am mirat. Ce casetă este aceasta? M-am gândit că este de la amanta lui. Seara, după ce am culcat fetele, am pus-o s-o ascult.

Și a început să râdă.

- De ce râzi?, am întrebat-o mirată.

- Deoarece caseta era înregistrată de bărbatul meu pentru mine.

- Ce spunea?

- Înainte de a-ți spune ce spunea în casetă, îți voi spune ce a făcut mai înainte.

- Ce a făcut?

- S-a certat urât cu amanta lui și s-au despărțit. A mers acasă și a intrat în camera fetelor. Știa că le înregistrez casete. A luat una la întâmplare și a ascultat-o. Apoi a luat alta, și alta… Astfel a ascultat ce le spuneam eu fetelor și a fost profund mișcat sufletește. A luat, așadar, și el o casetă și a înregistrat următoarele:

„Iartă-mă pentru tot ce ți-am făcut. Acum îmi dau seamă cât de mult te-am rănit, cât de mult te-am umilit. Iar tu nici un cuvânt urât nu ai spus niciodată, ci totdeauna ai fost gingașă și bună cu mine. Am ascultat câteva casete de ale tale în care le vorbești fetelor noastre. Nu m-ai clevetit niciodată, ci numai cuvinte frumoase au ieșit de pe buzele tale. Acum am înțeles de ce mă iubesc atât de mult copii noștri. Te rog, iartă-mă, și-ți făgăduiesc că toate de care te-ai lipsit în acești ani, ți le voi da cu generozitate de acum înainte. Vei fi regina inimii mele. Te rog, iartă-mă! În acest moment când îți vorbesc, crede-mă, simt o mare dragoste pentru tine. Îmi lipsești. Te iubesc”.

Ascultând toate acestea, m-am bucurat, însă îmi era greu să le cred. Atunci mi-au venit în minte, ca într-un film, toate cele pe care mi le-a făcut și mi le-a spus. Și astfel m-a luat somnul.

Seara târziu când s-a întors, l-am auzit, însă nu m-am ridicat din pat, așa cum făceam totdeauna ca să-i pun să mănânce. Mă făceam că dorm. A intrat încet în dormitor ca să nu mă trezească și s-a așezat pe un scaun lângă pat. A stat așa multă vreme. La un moment m-am ridicat. Acela m-a privit rușinat și mi-a spus în șoaptă: „Iartă-mă!”. Și plângând m-a îmbrățișat cu multă dragoste, prima dată după șaptesprezece ani.

Începând cu acea noapte, viața mea s-a schimbat cu desăvârșire. Dimitrie a devenit alt om. Gingaș, afectiv, nu mi-a ieșit niciodată din voie. În câteva cuvinte, am devenit familie.

Să știi că în viață, când te nevoiești, vei pierde lupte, însă la sfârșit războiul tu îl vei câștiga.

Și încă ceva: Fără credință în Dumnezeu, nu vei avea arme să te lupți.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

MINUNEA FACUTA DE DUMNEZEU CU VADUVA ANASTASIA


un-brat-de-iarba_f81bfb4e7ac638

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului ( 1078-1081 ), a facut o catedrala mare, aproape cat Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci cand se sfinteste o biserica imparateasca.
Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar pe mare veneau cu corabiile.
La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti, mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.
Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.
Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia. Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care treceau carutele la sfintire.
Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba. Atat avea ea, o secera si o furca de tors.
Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau. Si asa, cate putin cate putin, facea si ea un sac de grau pentru dansa. Asa de saraca era vaduva Anastasia !
Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce s-a gandit saraca ? ” Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-aml, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de iarba acolo !” Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?
A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? ” Voi da si eu la niste boi un brat de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat “.
Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu mai era.
Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : ” Doamne, primeste bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !” Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.
Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita, cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat si se ruga Domnului : ” Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic…”, se ruga ea cu lacrimi.
A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica, spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice, inscriptia este scrisa deasupra usii ).
Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : ” Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor Votaniat “. I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.
Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru sfintire, ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.
In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani. In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.
Era scris mai frumos : ” Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia “.
Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica, nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.
Oamenii au inceput a citi :
– Ce scrie acolo, mai ?
– Ce scrie ?
– Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
– Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
– Mai, daca aude imparatul !
– Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a citit, a zis :
– Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !
Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.
– Maria ta, hai oleaca in pridvor !
Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :
– Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
– Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
– Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !
A adunat sfetnicii lui si a spus asa :
– Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.
A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.
Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.
– Ce se aude ?
– Uite ce se aude…
– Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
– Cum matusa ? Hai la imparat !
Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la biserica.
Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.
– Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
– Matusa Anastasia sta acolo in gradina.
S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare ! Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusa la sfintire la biserica.
Vin inapoi cei trimisi de imparat. ” Uite, mai, nu-i acasa batrana Anastasia !”
– Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
– Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.
Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.
– Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au zis ca matusa Anastasia este pe alci, prin lumea asta, pe undeva.
Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :
– Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
– Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la batrani.
La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :
– Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la sfintirea bisericii ?
– N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !
Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.
– Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
– N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
– Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
– Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
– N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
– Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale !
Si era scris asa : ” Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia”. Ii citea, iar ea tremura, ca nu stia carte.
– Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
– L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
– Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti biserica – ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a Anastasiei pana in veac.
– Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.
Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : ” Mai, mare minune  “.
Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : ” Aici, in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia “.
Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !
Sfantul Efrem Sirul zice : ” Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il aduci “. Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este adevarata milostenie.

Sursa:crestinortodox.ro

Povestea recunostintei


 

pahar-cu-lapte

3209641801_1_14_qHssDAR7

Intr-o zi, un tanar sarac care vindea diferite marfuri din poarta in poarta ca sa-si plateasca studiile la universitate, gasi in buzunar doar o moneda de 10 centi si-i era foame.
Decise sa ceara ceva de mancare la urmatoarea casa. Dar nervii lui l-au tradat cand ii deschise usa o femeie superba. In loc sa ceara ceva de mancare, ceru un pahar cu apa.
Ea se gandi ca tanarul parea infometat, asa ca ii aduse un pahar mare cu lapte.
El il bau incet si dupa aceea intreba:
-Cat va datorez?-
-Nu-mi datorezi nimic, raspunse ea. – mama mea ne-a invatat ca trebuie sa fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..
Si el raspunse: va multumesc din suflet…!
Cand Howard Kelly pleca de la casa aceea, nu numai se simti mai usurat, dar si increderea in D-zeu si in oameni deveni mai puternica. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza saraciei.

Dupa cativa ani, femeia se imbolnavi grav.
Medicii din satul ei erau ingrijorati. Dupa putin timp au trimis-o in oras. Il cautara pe Dr. Howard Kelly pentru o consultatie.
Cand el auzi numele satului din care provenea pacienta, simti in ochi o lumina speciala si o senzatie placuta.
Imediat Dr. Kelly urca din holul spitalului in camera ei. Imbracat in halatul lui, doctorul intra sa o vada. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat. Se intorase in sala vizite determinat sa faca tot posibilul sa-i salveze viata. Din ziua aceea urmari cazul femeii cu cea mai mare atentie, ea fu operata pe cord deschis si se recupera foarte incet…
Dupa o lunga lupta, ea invinse boala…! Era in sfarsit sanatoasa…!
Dat fiind ca pacienta era in afara oricarui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ sa-i trimita factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe.
O recontrola si o semna. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii si o trimise in camera pacientei.

Factura a ajuns in camera pacientei, dar ei ii era teama sa o deschida, pentru ca stia ca ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca sa plateasca costul unei interventii atat de complicate…
In sfarsit o deschise si ceva ii atrase imediat atentia: pe marginile facturii citi aceste cuvinte…
“Platita integral acum multi ani, cu un pahar de lapte”
Ochii ei se umplura de lacrimi de bucurie si inima ei fu fericita si-l binecuvanta pe doctor pentru ca-i salvase viata…

Sa nu te indoiesti ca vei culege ceea ce semeni…

3209641801_1_14_qHssDAR7

crin-inflacarat-si-plin-de-dragoste_27e45a0d7cafcb

3209641801_1_14_qHssDAR7

Nu exista intamplarea… exista o invizibila mana a destinului care reda fiecaruia ceea ce a dat…

3209641801_1_14_qHssDAR7

CAINELE SI PISICA


caini-si-pisici3

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
“Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o bucăţică!”
în acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.

“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)

Sacul cu cartofi… traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.


sacul-cu-cartofi

 

Când eram elev am avut un învățător deosebit. Într-o zi am discutat despre faptul cât de necesar este să nu ținem mânie înlăuntrul nostru, ci să căutăm cum să ne slobozim de ea… Ne-a propus să aducem fiecare câte o pungă de plastic și un sac de cartofi. L-am privit uimiți, dar învățasem că nu glumea când spunea ceva. Și astfel a doua zi, fiecare dintre noi a adus ceea ce ne ceruse.

Atunci el ne-a spus:

- De fiecare dată când hotărâți să nu iertați pe cineva, să luați un cartof, să scrieți pe el numele aceluia și data și să-l puneți în punga de plastic.

Nu a trecut multă vreme și unele pungi erau destul de grele.

De asemenea, învățătorul ne-a spus că punga cu cartofi trebuie s-o purtăm cu noi, oriunde am merge: pe drum, în mașină, la școală, la cumpărături, peste tot. Ai înțeles de ce? În acest fel voia să ne arate că nu trebuie să uităm greutatea pe care o ducem, ci în fiecare clipă să ne cercetăm pe noi înșine. Trebuia să ducem punga cu noi și în locurile care sunt oarecum… Ia închipuiește-ți acum să ai o pungă de cartofi la discotecă.

Gândește-te că unele din ele începeau să se strice. Și asta ca să ne aducă aminte de contravaloarea pe care o avem de plătit pentru împotrivirea și durerea dinlăuntrul nostru, atunci când nu ne hotărâm să iertăm.

De foarte multe ori ne gândim că a ierta pe cineva este un dar pe care îl facem aceluia, dar mi se pare că este dimpotrivă. Este un dar pe care ni-l facem nouă înșine, căci ne slobozim de o povară de prisos.

Data următoare când te vei gândi cât de greu este să ierți pe cineva, adu-ți aminte de aceasta: „Nu este deja destul de grea sacoșa ta?”.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: