Blogul tau de dragoste

SUFLET DRAG ESTI TU!

BINE AI VENIT SUFLET DRAG!
  • frunză
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • cosul-cu-oua-de-paste-12337
  • thumb-1400x733
  • palmsunday

Ultimele

Ajuta speranta sa traiasca


Doua fete tinere imparteau aceeasi locuinta. Una din ele s-a imbolnavit grav, a facut pneumonie intr-o perioada in care nu erau descoperite medicamentele si nici un alt remediu salvator.

Doctorul nu i-a dat mari sanse de izbanda, insa colega ei nu a vrut nicicum sa renunte la speranta ca isi va reveni!

Fata bonava era asezata langa o fereastra si vedea un zid cu iedera pe el. Zi de zi privea acel zid, iar pe zi ce trece se intrista tot mai tare. Cand toamna veni isi dadu seama ca starea ei nu s-a imbunatatit ci s-a agravat. I-a spus prietenei sale ca atunci cand ultima frunza va cadea, ea va muri. Nu mai facea altceva decat sa numere cate frunze au mai ramas… si suspina incet… incet.

Prietena sa incerca din rasputeri sa o incurajeze, dar nimic nu mai putea face loc sperantei. Undeva la parter statea un pictor batran si sarac. Fata sanatoasa, fiind si ea pictorita, il chema uneori pe batran sa-i serveasca drept model. Astfel, batranul a aflat de povestea fetei muribunde si de prezicerea ei sumbra.

Zilele treceau… si uite asa a venit si vremea in care o singura frunza se mai zbatea de una singura in bataia biciuitoare a vantului rece de toamna. Fetele se uitau cu frica dimineata la zid! Mare le-a fost uimirea cand au vazut ca dupa o noapte zbuciumata, plina de ploaie si vant, frunza era tot acolo! Speranta renascu!

frunză

…batranul fu gasit mort….era ud si plin de vopsea!

Fata sanatoasa merse langa zid si vazu ca oricat de puternic era vantul frunza nu se misca!

Citind aceasta povestire am realizat ca fiecare dintre noi trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a ajuta speranta sa traiasca in viata noastra, in viata celor din jurul nostru!

Sursa:afirmativ.com

Primiţi cu stropitul?


Udatul-fetelor-de-Paște-in-Covasna

În a doua zi de Paşte, prin părţile Ardealului s-a păstrat obiceiul udatului. Băieţii merg pe la case şi stropesc cu parfum fetele şi femeile. Obiceiul, vechi din Evul Mediu, a fost răspîndit de saşi, întîi în comunităţile catolice, apoi a fost preluat şi de românii ortodocşi.

Frumos îmbrăcaţi, băieţii pornesc dis-de-dimineaţă la stropit, în Lunea din Săptămîna Luminată. Cutreieră satele udînd fetele cu parfum şi urîndu-le „să nu se ofilească“. Mai întîi le cer voie cu tradiţionalul „Primiţi cu stropitul?“ Sau: „Într-un coş cu viorele, Cîntă două păsărele, Păsările ciripesc, Îmi daţi voie să stropesc?“. Prin unele părţi, stropitorii se numesc grădinari, pentru că udă florile-fete şi florile-neveste. Poezia pe care o spune grădinarul sună cam aşa: „Eu sînt micul grădinar, Cu sticluţa-n buzunar, Şi-am venit la dumneavoastră, Să ud floarea din fereastră“. Apoi se rosteşte o urare în versuri care diferă de la o comunitate la alta. Stropitorii sînt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac, vin şi ţuică. Ritualul stropitului se termină seara tîrziu, cînd bărbaţii ajung acasă cam afumaţi, dar veseli şi cu plasa plină de ouă roşii.

baba3y

Sigur ca originea obiceiului este incerta. Una dintre legendele care incearca sa o explice spune ca, a doua zi de Pasti, o fata crestina mergea la targ sa vanda oua. Pe drum s-a intalnit cu o alta fata, pagana, care a vrut sa-i cumpere ouale. Din vorba in vorba, crestina a inceput sa-i explice celeilalte ce inseamna credinta in Dumnezeu si ce bine e sa fii crestin, indemnand-o sa se crestineze. Pagana a replicat: „Atunci voi crede cand ouale albe pe care mi le-ai vandut se vor face rosii”. Minunea s-a infaptuit, ouale au devenit rosii, iar ambele fete au lesinat de spaima. Pe drum au trecut doi tineri care, vazandu-le lesinate, au alergat la prima fantana, au adus apa si le-au stropit, trezindu-le. Drept multumire, fetele le-au daruit oua rosii.    Se pare ca obiceiul a ajuns in Transilvania pe filiera saseasca, dar s-a raspandit prin intermediul maghiarilor. Initial, fetele erau stropite cu apa, dar aceasta a fost inlocuita treptat cu parfum. In cele mai multe dintre textele recitate cu aceasta ocazie, fetele sunt comparate cu flori si sunt udate „ca sa nu se ofileasca”.   

 Sursa:monitorulexpres.ro

   Doresc  ca aceasta zi sa fie una cu multa voie buna,o zi cu parfum de bucurie,de lumina si zambete!

Ruga catre Maica


md29

Nu plange, mama, cand lovit
Si-nsangerat imi este trupul,
Nu doare locul biciuit
Cum doare ura si cuvantul.

Batut, scuipat, batjocorit,
Eu port povara lor in spate
Si-n crucea grea duc istovit
Noianul lumii de pacate.

Nu sunt de cuie azi ranit,
Cu dragoste le rabd pe toate,
Plang doar pacatul savarsit
De ei, ducandu-ma la moarte.

Patimile_lui_Iisus_3

Nu plange, mama, stiu ca-n gand
Te-ai rastignit si tu cu mine
Te simt in toate indurand
Chiar daca jale curge-n tine.

 

Eu i-am iertat caci am venit
Cu dragoste intru zidire
Precum a fost proorocit
Sa fiu jertfit spre mantuire.

Angelina Nadejde

domnul-iisus-hristos-insangerat

Legenda Garofitei Pietrei Craiului


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Legenda Garofitei Pietrei Craiului

Garofita Pietrei Craiului este o floare care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastraPiatra Craiului.

Povestea spune ca demult, in vremuri indepartate, traia la poalele unor munti inalti din Carpati un padurar cu familia sa: sotia si cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetarut” blond, cu un glas ca un clinchet de clopotei si surioara lui „Garofita” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii stralucitori; ce purta o rochita roz-caramizie incretita si cu dungi mai inchise dispuse in cerculete. Padurarul era cunoscut de toti pentru blandetea lui si grija ce o avea fata de animalele salbatice, el le punea hrana pe vreme de iarna. Uneori, ingrijea cate un pui de caprioara ratacit, alteori lega ranile unui iedut incoltit de fiare, ce se ivea in drumul lui pe cararile din padure.

Intr-o zi, aproape de casuta lor a cazut un pui de acvila (pajura) ranit la un picior de o sageata. Padurarul l-a luat in brate, i-a scos sageata si la pansat. L-a mai ingrijit apoi cateva zile, pana a mai prins putere si umbla fara sa schiopateze.

Copiii l-au indragit si il hraneau cu resturi din mancarea lor (carne, paine) i-au pus apa intr-o albie din curte, sa bea si sa se scalde ceea ce tare ii placea puiului de pajura.
Astfel s-a legat o stransa prietenie intre copii si pasarea care-parca le intelegea graiul. Cat erau singuri acasa, cat tatal lor era in padure la lucru, pasarea aceasta frumoasa era preocuparea lor.

Mama lor i-a parasit plecand in sat, unde s-a casatorit cu alt om, pentru ca nu-i placea sa stea in padure!
Intr-o zi acvila simtindu-se in putere, se inalta in aer, rotindu-se de cateva ori apoi, iute ca sageata, cobori din inaltul cerului, jos in curtea padurarului de unde cei doi copii o urmareau, minunandu-se de frumusetea ei.

Mult doreau si copiii sa vada muntii cu varfurile lor semete, sa zboare si ei spre inaltul cerului. Intr-o zi si-au spus dorinta pajurei, iar aceasta intelegandu-i a dat afirmativ din cap in semn ca ii va plimba pana la muntii invecinati.

Zis si facut! Intr-o zi fiind iar singuri acasa, pajura le-a facut semn sa vina, sa se aseze pe spatele ei; fetita il tinea in brate pe fratiorul ei mai mic si cu basmaluta ce o avea pe cap a infasurat gatul pajurei tinandu-se de el ca de capastru. Cand totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parca ar fi zis: „fiti gata, pornim!”.

Erau uimiti de tot ce vedeau, zburand peste nesfarsite paduri de brazi. Dupa catva timp acvila s-a rotit in cerc, coborand langa niste stanci, aproape de un lac imens, care in lumina apusului de soare sclipea ca niste solzi de aur. Era marele lac Balea.
Copiii s-au dat jos de pe spatele pasarii si in timp ce ei culegeau afine si strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila, bucuroasa ca a gasit o bucata de carne de caprioara, s-a ospatat, mancand pe saturate, iar apoi a baut apa din lacul cu apa rece, cristalina.
Dar, bucuria a fost de scurta durata, deoarece dintr-o data biata acvila a cazut la pamant moarta. Se vede ca acea carne, era otravita, pusa drept momeala pentru animalele din padure, vanate pentru blana lor pretioasa (rasi, jderi, vulpi etc).

Bietii copii au plans amarnic pentru ca erau departe de casa, nu aveau cum sa mai ajunga la ei acasa, unde desigur ii astepta tatal lor ingrijorat. Copilasii au umblat tinandu-se de mana, prin preajma locului, sperand ca doar-doar vor intalni pe cineva sa-i gazduiasca. Soarele apunea, se insera, cand spre bucuria lor, au zarit in padurea din apropiere un castel in care jucau razele soarelui in asfintit. S-au indreptat intr-acolo si intr-adevar i-a intampinat o minunata zana imbracata in alb, pe fruntea careia stralucea o diadema: era zana acelor munti!

Copiii au ingenunchiat si cu lacrimi in ochi, o implorau sa-i gazduiasca peste noapte. Dar, in zadar o rugau, parca avea inima de piatra. In loc sa-i ajute le-a spus: „in palatul meu de cristal nu au voie sa intre pamantenii, singurul lucru ce pot sa-l fac este sa va transform in doua flori alese, sa cresteti in stancile calcaroase ale muntilor din apropiere, pe care voi nu-i cunoasteti, dar se numesc Muntii Piatra Craiului, asezati sub Muntii Fagaras. Veti creste acoperind stancile ca un covor verde, iar primavara, veti inflori, infrumusetand aceste locuri. Numai daca un tanar indraznet va ajunge prin aceste locuri, si va aduce cu el apa tamaduitoare de la sapte izvoare – de pe malul Oltului si va va stropi, veti redeveni fiinte omenesti, si va veti bucura de viata harazita oamenilor buni de pe pamant„.
Tinand un glob de aur stralucitor in mana, zana muntilor i-a fermecat, transformandu-i in doua flori frumoase, rare care nu se mai gasesc in toata Europa: Garofita rosu-caramizie si Degetarutul care cu clinchetul lui cristalin trezeste toate florile de munte la viata.

In acele vremuri indepartate, popoarele umblau pe drumurile croite de stramosii nostri (de geto-daci si mai tarziu de romani). Drumul mergea de la Dunare de-a lungul vaii Oltului – prin numeroase locuri cu izvoare tamaduitoare – si trecea spre Fagaras tinand legatura de continuitate in tara Transilvaniei (spre Sarmisegetuza).

In acele timpuri indepartate, pe malul Dunarii, intr-un castel, s-a nascut unicul fiu al unui domnitor, caruia la nastere i-au dat numele Dunare-Voinicul. Se spune ca una din ursitoare i-ar fi prezis ca, atunci cand va creste mare, va face un drum lung, tinand firul unei ape si ca in stancile calcaroase ale muntilor isi va gasi aleasa inimii; dar pentru a o afla va trebui sa duca apa vie tamaduitoare din toate izvoarele insirate ca o salba in drumul sau si apa aceasta o va trezi la viata indata ce va fi stropita cu ea.

Cam grea incercare il astepta pe Dunare-Voinicul, care ajuns flacau mare, nu-si mai gasea astampar acasa. Parintii lui l-au pregatit de drum dandu-i si doi tineri insotitori, buni manuitori de spada, iar pe doi cai au incarcat merinde si vase pentru apa pentru un drum asa de lung.

Asa ca intr-o zi de primavara, Dunare-Voinicul, care acum se facuse un flacau chipes, plin de curaj si credinta in Dumnezeu porni la drum. Trecand prin locuri cu izvoare tamaduitoare, in fiecare ulcior a pus apa, incepand de la Olanesti, Govora, Calimanesti si Caciulata, iar pe locul unde azi este Manastirea Cozia, era o manastire veche de calugari care l-au binecuvantat si l-au uns cu sfantul mir; asa au trecut si Muntii Cozia, ajungand la poalele Muntilor Fagaras (cei mai inalti munti din tara noastra, cu doua varfuri Negoiu si Moldoveanu (altitudine 2544 m)).

Aici a poposit la poalele Muntilor Piatra Craiului. S-a odihnit in poiana din apropiere, unde pe stancile calcaroase crestea o floare de culoare roz-caramiziu cu niste creturi si cerculete mai inchise.

Dunare-Voinicul a atipit si i s-a parut ca dintre acele flori inainta spre el o zana in vesmant roz-caramiziu, cu un par negru si o privire stralucitoare. Din vorba in vorba, Dunare-Voinicul afla ca pe zana florilor o cheama Garofita si toata povestea ei. Tanarul ii dadu sa bea apa din ulciorul adus de la cele sapte izvoare si o stropi cu aceasta apa. Atunci s-a infaptuit minunea mult asteptata. Cei doi tineri indragostiti de la prima vedere, si-au jurat credinta pana la moarte. Insa Garofita l-a rugat pe Dunare-Voinicul sa-l trezeasca si pe fratele ei Degetarut care se afla in apropiere de marele lac Balea. Trezit la viata, Degetarut se imbratiseaza cu sora lui Garofita si ii multumi lui Dunare-Voinicul pentru ca a avut curajul sa infrunte atatea greutati pana i-a gasit pe aceste meleaguri stancoase. Apoi cu totii au pornit in padurea invecinata ca sa-l gaseasca pe tatal lor.

Ajunsi cu bine acasa l-au gasit pe tatal lor slabit si imbatranit de atatia ani cat a trait singur, dar curand a prins puteri band din apa de la izvoarele tamaduitoare adusa de Dunare-Voinicul. Au incalecat apoi pe caii nazdravani care ii ducea ca vantul si ca gandul spre castelul unde pe Dunare-Voinicul il asteptau parintii.

Erau atat de fericiti cand au vazut-o pe frumoasa Garofita, pe fratele si pe tatal ei incat au facut o nunta mare, cu alai domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele parti ale Dunarii. Ei au trait ani multi fericiti pana s-au stins de batranete, dar in munti,semintele raspandite de cele doua flori pana sa le gaseasca Dunare-Voinicul, au perpetuat neamul lor, incat astazi ele impodobesc cu frumusetea lor pajistile muntilor nostri si razbesc pe frig si viscol, ca si tinerii din povestea de demult.

Asadar, garofita pietrei craiului e o floare rara, care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului. Este o specie monument al naturii si este ocrotita prin lege!

Sursa:mysteriousromania.com

Joia Mare – de ce se vopsesc ouale si care este simbolistica lor


cosul-cu-oua-de-paste-12337

Traditia noastra romaneasca spune ca, in Joia Mare, gospodinele pot „umple borsul” care, se spune, va fi proaspat tot anul si se vopsesc ouale rosii.

Obiceiul vopsirii oualor a aparut inca din timpuri stravechi, fiind intalnit la chinezi cu 2.000 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos. Pe atunci, ouale erau oferite-n dar, fiind considerate simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii.

Acest obicei al vopsirii oualor s-a transmis apoi crestinilor si inca este practicat in tarile din Europa si Asia. Daca in unele tari din Europa obiceiul s-a restrans ori a disparut, la noi a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolistica motivelor si perfectiunea realizarii.

Folclorul a pastrat si a transmis pana la noi, cei de astazi, mai multe legende crestine care explica de ce de Sarbatoarea Pastelui trebuie sa avem pe masa si oua rosii alaturi de alte bucate traditionale, cum sunt friptura de miel, cozonacul, pasca.

Una dintre legende spune ca, pe cand Iisus era chinuit pe cruce, mama Sa a plecat spre Pilat cu un cosulet de oua gandind ca in acest fel sa-l induplece. Pentru ca la un moment dat a obosit, Maica Domnului s-a asezat la umbra unui copac sa se odihneasca si, cand s-a ridicat, a vazut ca ouale din cos se inrosisera. Pe data si-a dat seama ca fiul ei, Iisus Hristos, deja murise.

O alta legenda spune ca in ziua rastignirii si a mortii lui Iisus Hristos toate ouale din lume s-au inrosit.ouale ramase dupa paste_1

Intr-alta poveste se spune ca insasi Maica Domnului ar fi pus un cos cu oua sub crucea pe care fiul ei era rastignit. Erau ouale pe care voia sa le dea soldatilor ca sa-i induplece sa aiba mila de fiul ei. Sangele Mantuitorului, simbol al vietii, care a curs peste ouale din cos, le-a inrosit.

Cand un soldat a navalit in casa sa-l anunte pe Pilat ca Iisus Hristos a inviat, acesta, neincrezator, a luat un ou in mana si a spus: „Cand se va inrosi acest ou in mana mea, atunci va invia Hristos”. Pe data oul din mana lui Pilat s-a inrosit, dovada ca Iisus a inviat.

In alte variante ale legendei, nu Pilat, ci alti oameni neincrezatori ar fi fost convinsi ca Iisus Hristos a inviat vazand cum ouale se inrosesc singure.

Ouale de pe masa de Paste, care simbolizeaza jertfa Mantuitorului, sangele varsat si bucuria Invierii, trebuie sa fie, asadar, intotdeauna rosii.

Ouale se ciocnesc din prima zi de Paste pana la Inaltare, si se rosteste cu bucurie formula traditionala „Hristos a inviat!” la care cealalta persoana raspunde cu sufletul patruns de dragoste si respect fata de evenimentul sarbatorit „Adevarat a inviat!”

In unele zone din tara inca se mai pastreaza obiceiul ca dimineata, in prima zi de Paste, intreaga familie sa se spele pe fata cu apa neinceputa in care se pun un ou rosu si un banut. Se crede ca oul rosu are puteri miraculoase, de indepartare a raului, a bolilor si facaturilor, fiind purtator de bine, sanatate, putere si noroc.

Sa avem sarbatori fericite si sanatate!

Sursa:teotrandafir.com

poze-oua-de-paste-imagini-oua-vopsite-desktop-wallpapers1

 

 

Invidiosul si zgarcitul


Regele-Solomon1

La curtea unui rege traiau doi osteni: unul era invidios, iar celalalt zgarcit. Oamenii de la curtea regelui ii cunosteau bine pe cei doi. Si regele stia de rautatea lor.

Intr-o zi, regele se gandi sa le dea o lectie celor doi supusi.

– Dragii mei osteni, zice regele, eu vreau sa va rasplatesc pentru faptele voastre. Cereti, din ceea ce am, ce doriti, si eu sunt gata sa va implinesc dorinta. Dar sa stiti ca cel care va cere mai intai va primi numai lucrul dorit, iar al doilea va primi tot acelasi lucru, dar dublu fata de primul.

Regele si oamenii de la curte asteptau cu nerabdare ca ostenii sa inceapa cererea. Acestia insa pastrau tacera; niciunul din ei nu dorea sa ceara primul. Cel zgarcit cugeta cam asa: “Daca voi cere eu primul, voi capata mai putin decat colegul meu. Asta nu se poate. Mai bine astept sa ceara el intai.”

Invidiosul, la randul lui, isi zicea in sine: “Nu pot suferi ca zgarcitul asta sa primeasca mai mult ca mine. Mi-ar crapa inima de necaz sa vad asa ceva. Mai bine nu-mi trebuie nimic decat sa primeasca lucru dublu decat al meu.”

Regele astepta cat astepta, dar vazand ca niciunul din ei nu vrea sa ceara, hotari ca sa inceapa cel invidios.

Sarmanul invidius a fost pus la mare incercare! Ce sa ceara?

“Ce sa cer ca zgarcitul acesta pe care il urasc asa de mult sa nu primeasca mai mult decar mine? Daca cer un cal, el va primi doi cai; daca cer o casa, el va primi doua case; daca cer bani, el va primi dublu decat mine. Nu! Aceasta nu se poate; mi-ar crapa inima de necaz. Mai bine cer ceva rau, ca el sa primeasca un rau dublu decat al meu.”

Invidiosul pasi inaintea regelui si zise:

– Rege, cer ca mie sa mi se scoata un ochi, iar colegului meu sa i se scoata doi ochi.

Toti cei de fata izbucnira in hohote de ras, iar regele zise:

– Vedeti, dragi curteni, cat de rautacios este omul invidios; mai bine isi face rau lui insusi decat sa vada ca altul o duce mai bine ca el!

Cei de la curtea regelui au inteles lectia pe care a vrut sa le-o dea suveranul lor.

Dar noi?

Sursa:forpedia.ro

Taietorul de pietre


taietorul-de-lemne

A fost odata un taietor de piatra care era nemultumit de el insusi si de pozitia sa sociala.Intr-o zi a trecut pe langa casa unui negustor bogat. Prin poarta intredeschisa el zari multe posesiuni rafinate si multi vizitatori importanti. “Cat de puternic trebuie sa fie negustorul acela!”, gandi taietorul de piatra. Deveni invidios si isi dori sa fie ca acest comerciant.

Spre suprinderea sa, el a devenit brusc negustor. Se bucura de luxul si puterea pe care niciodata nu si-a imaginat-o. Era detestat si invidiat de cei care erau mai putini bogati ca el. Dupa un timp, in oras aparu un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umeri, iar oamenii i se inchinau cand treceau prin fata lor. “Cat de puternic trebuie sa fie acest inalt functionar! As vrea sa fiu si eu asa! gandi el.

Apoi, el a devenit un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umerii lor, iar oamenii infricosati se aplecau in fata sa. Era o zi de primavara atunci cand inaltul functionar incepu sa se simta inconfortabil din cauza arsitei. A privit catre soare. Soarele stralucea mandru pe cer nestingherit de nimeni. “Cat de puternic trebuie sa fie soarele. As vrea sa fiu soare!” gandi el.

Atunci el s-a tranformat intr-un soare ce stralucea cu atata putere peste tot pamantul incat ardea campurile, iar fermieri si lucratorii il blestemau. Dar un nor negru s-a interpus intre el si pamant, astfel ca lumina sa nu mai reusea sa patrunda norul. “Cat de puternic este acest nor! As vrea sa fiu nor! gandi el.

Si atunci el a devenit un nor care dadea ploaie peste campuri si orase, si toata lumea striga nemultumita la el. Dupa un timp el realiza ca era impins de catre o forta, iar acea forta era vantul. “Cat de puternic este! As vrea sa fiu vant!” gandi el.

Atunci el se transforma in vant si incepu sufle cu o asa tarie incat rupea copacii si dezlipea acoperisurile de la case, si toata lumea se temea de un asa vant. Dar, dupa ceva timp a inceput sa sufle asupra a ceva ce nu reusea sa miste, si oricat incerca tot era de nemiscat – era o stanca.”Cat de puternica este stanca aceasta! As vrea sa fiu o stanca!” gandi el.

Si atunci el a devenit o stanca mare si puternica cum nu era alta pe pamant. Dar pe masura ce statea neclintata a auzit sunetul unui topor lovind si a realizat ca forma sa se schimba. “Oare ce putea fi mai puternic decat o stanca?” se gandi el.

Se uita in jos si observa la poalele sale figura unui taietor de pietre.

images

autor necunoscut

Asa suntem noi oamenii…mereu vrem altceva…mereu cautam altceva…cautam liniste cand o gasim vrem haos… cand in viata noastra este haos ne dorim din tot sufletul sa dam de liniste si tot asa…

 

 

INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor.


thumb-1400x733

Duminică seara – Denia pentru Lunea Mare: Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, un eveniment care anunță vânzarea lui Hristos de către Iuda. Tot la Denia de Luni se vorbește despre smochinul neroditor, blestemat de Iisus să se usuce, anunțând Judecata de Apoi. Omul, ca și pomul, se judecă după roadele pe care le dă în timpul vieții. La sfârșitul vremurilor, roadele (faptele ) sale îi vor stabili locul: în grădina Raiului sau aruncat în foc, ca o uscăciune nefolositoare.

Luni seara – Denia pentru Marţea Mare: se vorbește despre pilda celor zece fecioare, care aşteptau venirea Mirelui pentru Nuntă, cu candele în mâini. Dar numai cinci dintre ele au avut înţelepciunea de a lua şi ulei. Candela fără ulei „de rezervă” reprezintă grija exclusivă pentru viața pământească, neglijând viața veșnică. După modelul fecioarelor înțelepte, omul trebuie să aibă grijă în viața aceasta să-și facă „rezerve” (milostenii, fapte bune, iubire față de aproapele etc.), cu care își va ține aprinsă candela și la Judecata de Apoi, intrând astfel în Bucuria cea Veșnică a „Nunții cu Hristos”.

Marţi seara – Denia pentru Miercurea Mare: pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patimile Sale, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. Aceasta, în contrast cu Iuda care, în Miercurea din Săptămâna Patimilor, L-a vândut pe Hristos fariseilor pentru treizeci de arginţi. Mai rău, însă, atunci când îi pare rău de trădare, orgoliul îl împiedică pe Iuda să cadă la piciorul Crucii, și să-i ceară iertare lui Iisus, asemenea tâlharului celui bun, ci preferă să-și ia zilele. Abia acesta este momentul în care Iuda este cu totul pierdut.

Miercuri seara – Denia pentru Joia Mare este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Împărtășaniei, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului.

Joi seara – Denia pentru Vinerea Mare. Este o slujbă splendidă și amplă, în care se citesc cele 12 pasaje din Evanghelii ce povestește întreaga derulare a evenimentelor după prinderea lui Iisus: lepădarea lui Petru, judecata Mântuitorului, răstignirea la cererea aceluiaşi popor care Îl primise triumfal şi cumplitele Sale patimi. Denia, numită și a „Celor 12 Evanghelii”, împletește relatările celor 4 evangheliști în mod minunat, prin reluarea și completarea episoadelor, ca într-un film regizat cu măiestrie: spectatorului – participant la Denie i se relevă unghiuri noi, i se oferă explicații suplimentare, și flash-back-uri lămuritoare. Tot acum are loc scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în naosul bisericii.

Vineri seara – Denia pentru Sâmbăta Mare: cutremurătoarea slujbă a Prohodului Domnului. Retrăim îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la Iad cu sufletul, pentru a ridica din stricăciune şi Moarte pe Adam şi Eva dimpreună cu toţi cei adormiți de-a lungul veacurilor.

Sâmbată seara – Slujba Învierii Domnului reprezintă încununarea celor șase Denii din Săptămâna Patimilor Omul este restaurat, este repus pe tronul Vieţii, pentru care dintru început a fost creat.

În Săptămâna Mare se postește aspru. Luni, marți și miercuri se mănâncă o singură dată pe zi, seara, pâine și apă. Joia Mare, când este pomenită Cina cea de Taină, este dezlegare la untdelemn. Vineri și sâmbătă este post negru.

Sursa:evz.ro

MITUL URIAŞILOR – COMOARA LUI DECEBAL


Atunci când auzi pentru prima dată povestea uriaşilor care ar fi trăit pe plaiurile noastre în vechime, parcă, parcă simţi nevoia să te întrebi dacă nu cumva fiinţele astea mitice au existat cu adevărat. Iar dacă întrebi acest lucru cu voce tare, să nu te mire răspunsul povestitorilor: „Sigur că au existat”. Dincolo de „controversa” asta se află, însă, povestea fabuloasă a uriaşilor păstrători de comori dacice, atât de frumoasă, încât nu mai are nevoie de nicio confirmare.

SANYO DIGITAL CAMERA

Uriaşii din mitologia românească apar în mai multe poveşti care au fost transmise prin viu grai de-a lungul secolelor. Una dintre legende spune că însuşi Decebal s-a tocmit cu uriaşii şi i-a lăsat să trăiască în munţi doar după aceştia i-au promis regelui că vor păzi, chiar şi cu preţul vieţii lor, comorile dacice. Legenda aceasta circulă încă printre bihoreni şi hunedoreni…

Şi pentru că am amintit de Hunedoara, în Ardeu, bătrânii satului îţi vor spune povestea uriaşilor cu lux de amănunte. Se zice că pe vremuri trăia aici, în zona Ardeu, chiar familia de uriaşi care a primit de la Decebal sarcina de a păzi comorile ascunse într-o peşteră zidită: un plug de aur în mărime naturală la care erau înhămaţi doi boi din aur.

Mai mulţi flăcăi hotărâţi să se îmbogăţească au pus mâna pe furci şi coase, s-au suit în trei căruţe şi au luat drumul munţilor pentru a găsi peştera care era păzită, de obicei, pe rând, de tatăl şi fiul din familia de uriaşi. În acea zi, însă, de pază la comoară se afla mezinul familiei uriaşilor, lăsat la peşteră de fratele cel mare care plecase să ia mâncarea de acasă.

giganti-biblici

Văzând asta, tinerii săteni l-au ademenit pe copilul de uriaş cu carne de bou pe care mai întâi au otrăvit-o. După ce l-au răpus pe mezinul familiei de uriaşi, flăcăii puşi pe căpătuială şi-au croit drum în zidul peşterii căutând lacomi comoara. Dar nici n-au apucat bine să intre în peşteră şi tavanul acesteia s-a prăbuşit peste ei, ucigându-i pe toţi. Când s-a întors la peştera pe care trebuia s-o păzească, uriaşul şi-a descoperit fratele mai mic fără suflare şi a alergat acasă şi i-a povestit mamei sale ce s-a întâmplat.

Venind într-un suflet la peşteră, uriaşa sfâşiată de durere a început să răscolească pământul din jur. Bătrânii locului spun că aşa au apărut dealurile din regiune, ca de altfel şi calcarul pe care sătenii l-au folosit apoi, sute de ani, pentru a face var. Aceasta este mitul uriaşilor care ar fi trăit, în vechime, pe plaiurile noastre.

Unii jură că uriaşii au existat cu adevărat

Şi, pentru că vorbim despre un mit, trebuie să ştiţi că el a născut, de-a lungul timpului, discuţii aprinse între tabăra celor care susţin că uriaşii au existat cu adevărat, indicând chiar şi descoperirea unor schelete umane de dimensiuni incredibile (peste 5 metri!) în unele situri arheologice din România, şi cea a celor care aşteaptă dovezi în acest sens.

Desigur, până acum, nu există nicio dovadă că aceşti uriaşi ar fi existat cu adevărat, însă, acest mit extrem de frumos nu are nevoie de confirmări ştiinţifice pentru a rezista în folclorul românesc şi pentru a fascina noi şi noi generaţii.

Radu Eftimie

Floriile – Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim


asta trebuie s-o pui fii atenta

Sarbatoarea Floriilor se inscrie in calendarul sarbatorilor crestine de primavara si anunta sfarsitul Postului Mare siIntrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim. Aceasta sarbatoare poarta numele de Florii, deoarece Iisus Hristos a fost intampinat in Ierusalim cu flori si cu ramuri de finic, palmier si maslin.

Dupa multele minuni pe care le facuse, Iisus Hristos se intorce pentru ultima oara in sfanta cetate a Ierusalimului inainte de patimile, moartea si invierea Sa din morti. Era doar a doua zi dupa invierea prietenului Lazar din Betania, cel mort de patru zile.

palmsunday

Mantuitorul a intrat in Ierusalim calare pe un asin, fiind inconjurat de ucenicii sai. A fost asteptat si intampinat de oameni cu multa bucurie. In calea Lui, acestia au asternut flori, ramuri de palmier, ramuri de finic, ramuri de maslin sau chiar propriile haine pentru a calca pe ele. Strigau intr-un glas: “Osana, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului!”. Domnul Iisus Hristos s-a bucurat nespus pentru primirea facuta si i-a binecuvantat pe toti cei care L-au intampinat. In acea veselie generala, un singur om era trist, iar Acela era Insusi Domnul pentru ca stia cele ce aveau sa urmeze atat de curand.

Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care a acceptat sa fie aclamat ca imparat, desi a intrat in cetate plin de modestie.

intrarea-in-ierusalim-a-domnului-nostru-iisus-hris_867b780e83cdd2

In aceasta zi a Floriilor, denumita si Duminica Stalparilor, se sfintesc, prin rugaciune si stropire cu agheasma, ramuri inmugurite de salcie, care se impart crestinilor, iar preotii le tin in maini, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra mortii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de maslin cu care a fost intampinat Mantuitorul Iisus Hristos. Cu ramurile de salcie ce au fost sfintite la biserica, crestinii impodobesc icoanele, usile si ferestrele casei. In traditia populara exista credinta ca insasi Maica Domnului a binecuvantat salcia, dupa ce aceasta s-a transformat intr-o punte, ajutand-o sa treaca apa unui rau.

 

In amintirea acestei mari sarbatori, aceasta zi s-a numit Duminica Floriilor si se serbeaza cu o saptamana inainte de Paste. In aceasta zi, de mare sarbatoare, toate persoanele care poarta nume de flori isi sarbatoresc ziua numelui. La multi ani tuturor celor sarbatoriti! 


felicitari de florii

 

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: