Blogul tau de dragoste

SUFLET DRAG ESTI TU!

BINE AI VENIT SUFLET DRAG!
  • frunză
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • cosul-cu-oua-de-paste-12337

Ultimele

Cafeaua cu sare


cafele-2

 

O poveste frumoasa de dragoste care incepe asa:

A fost odata ca niciodata un baiat …
A intalnit-o la o petrecere.Era asa de stralucitoare ca toti baietii se uitau dupa ea,in timp ce el era asa de obisnuit ca nimeni nu-i dadea atentie.
La sfarsitul petrecerii, si-a luat inima in dinti si a invitat-o la o cafea.Desi a fost surprinsa,pentru ca era politicoasa i-a acceptat invitatia.Au intrat intr-o cafenea foarte draguta,au comandat cafeaua…El era asa de emotionat ca nu putea sa spuna aproape nimic si nu-si gasea locul…dupa un timp,fata i-a spus ca ar vrea sa plece acasa.
Deodata,baiatul l-a chemat pe chelner si l-a rugat sa-i aduca putina sare.”Imi place sa beau cafea cu sare.”Toti l-au privit ca pe un ciudat.Baiatul a simtit ca se inroseste,dar a pus sarea in cafea si a baut.Fata l-a intrebat curioasa:”De ce ai aceasta placere?”.”Cand eram mic locuiam langa mare si-mi placea sa ma joc in apa marii,imi placea sa simt gustul marii care e acelasi cu al cafelei cu sare.Acum,de cate ori beau cafea cu sare,imi amintesc de copilarie,de orasul meu natal…imi lipseste asa de mult orasul meu,mi-e dor de parintii mei care locuiesc acolo.”In timp ce vorbea,au inceput sa-i curga lacrimile.Fata s-a emotionat foarte mult auzindu-i cuvintele spuse din adancul inimii.Un barbat care vorbeste despre dorul de casa e un om care iubeste familia,se ingrijeste de familie,este responsabil de soarta familiei…Atunci a inceput si ea sa vorbeasca,i-a povestit despre orasul ei ,copilarie,familie.
Au povestit multe amandoi si asa a inceput o prietenie frumoasa.Au inceput sa se intalneasca si sa se cunoasca mai bine.Fata a vazut ca el e un om care-i indeplineste dorintele,e tolerant,are o inima buna,calda,e grijuliu.Era un om asa de bun ca fata ii simtea lipsa,ii era dor de el.Povestea lor continua ca toate povestile frumoase de dragoste – printesa se marita cu printul si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

alegerea iubitului

Si,de cate ori facea cafea,ea ii punea intotdeauna putina sare ,deoarece stia ca asa-i place lui.Au trecut anii si ei erau fericiti.Dupa vreo 40 de ani de cand erau impreuna,el i-a scris o scrisoare in care spunea:”Draga mea,te rog iarta-ma,iarta-mi minciuna vietii mele.E singura minciuna pe care ti-am spus-o – cafeaua cu sare.Iti amintesti prima noastra intalnire?Am fost asa de emotionat atunci ca ,desi imi trebuia zahar,am cerut sare.Mi-a fost jena sa-mi corectez greseala ,asa ca am mers mai departe.Nu m-am gandit nici un moment ca ar putea fi inceputul conversatiei noastre.Am incercat sa-ti spun adevarul de mai multe ori,dar mi-a fost asa de teama s-o fac.Iti promisesem sa nu te mint niciodata….Acum mi-e teama sa nu mor inainte de a-ti spune adevarul – nu-mi place cafeaua cu sare – ce gust neplacut are…Dar am baut toata viata cafea cu sare.De cand te-am cunoscut nu mi-a parut rau de nimic din ce am facut pentru tine.Avandu-te langa mine este cea mai mare fericire din viata mea.Daca m-as mai naste odata,tot pe tine te vreau in viata mea,chiar daca va trebui sa beau din nou cafea cu sare.”

Femeia a inceput sa planga udand scrisoarea cu lacrimile ei.
Daca ar intreba-o cineva:”Ce gust are cafeaua cu sare?”raspunsul ei ar fi:”Este dulce.” Dragostea nu e uitare ci iertare,nu se vede dar se simte,nu se aude,dar se asculta,nu trebuie lasata sa plece ci se pastreaza!”

Sursa:O raza de soare in inima ta

O fericire colosală


virgenmaria_ctv7a.gif_480_480_0_64000_0_1_0

În ochişorii negri se oglindea nemiloasa şi tirana boală ce a pus stăpânire pe trupuşorul fraged. Un tremurat îi cuprinde corpuşorul la scurte intervale de timp, contrar stării febrile severe. Mama îndurerată încearcă să îşi ascundă lacrimile amare, schimbând concomitent compresele de pe fruntea şi burtica copilaşului ei. Se aud bătăi în uşă, în curând intrând în micuţa încăpere medicul.
După o scurtă consultare, chipul îi devine palid şi îngrijorat; mama îl priveşte cu inima însângerată… citea pe chipul lui un răspuns care îi provoca fiori reci.
– În ce stare este? Întrebă aceasta cu o voce tremurândă.
– Nu cred că va mai apuca ziua de mâine. Îmi pare rău…
Picioarele femeii cedează şi o ameţeală cumplită îşi face apariţia; cade pe fotoliu.
– Doamnă…
Tânăra mamă nu îl auzea, cuvintele ,, nu va mai apuca ziua de mâine” răsunau constant în minte, torturând-o. Ridică mâna, transmiţând astfel să fie lăsată singură… vroia ca ultimele ore pe care le petrecea cu băieţelul bolnav să fie doar ale ei, să nu piardă nici o clipă atât de preţioasă.
Medicul a înţeles şi, plecându-şi întristat capul, părăseşte camera. Au trecut minute grele în care doar lacrimile mari erau mângâiere pentru obrazul livid, iar suspinele deveneau cuvintele ce-i eliberau pentru scurt timp inima împovărată.
Ridică ochii şi îşi priveşte copilul; acesta zâmbea suav, uitându-se spre un perete ca şi cum acolo era cineva sau ceva.
– Puişorul meu, ce s-a întâmplat?
Copilaşul, abia rostind, şopteşte arătând cu mânuţa spre perete:
– Acolo… este o femeie foarte frumoasă cu un prunc în braţe.
Mama se uită spre perete dar nu vede nimic decât o icoană cu Maica Domnului şi Pruncul Sfânt.
– Este o icoană, dragul meu.
– Nu, mămică, lângă icoană este o femeie nespus de frumoasă. Uite, îmi zâmbeşte dulce iar pruncul mă binecuvântează.
Mama, însă, nu vedea nimic.
,, Probabil delirează din cauza febrei”, îşi spuse îndurerată.
După puţin timp, băieţelul adoarme fiind istovit din cauza bolii.
Femeia merge la icoană, o sărută cu smerenie şi, îngenunchind, se roagă sfâşietor:
– Sfântă Maică salvează-mi copilul! Viaţa mea şi viaţa lui le las în mâinile tale!
Trec cincisprezece minute în care rugăciunea devenea tot mai fierbinte. Copilaşul se trezeşte şi râde fericit, atât cât îi permitea boala. Tresărind, mama se îndreaptă spre pat.
Băieţelul nu-şi privea mama, ci privea undeva lângă pat ca şi cum era acolo o altă persoană.
– Comoara mea, unde priveşti?
– Mămică, acea femeie a venit lângă mine şi m-a sărutat pe frunte, iar pruncul mi-a mângâiat obrazul. Acum s-a aşezat pe pat şi mă ţine de mână, zâmbindu-mi mereu.
– Are un zâmbet minunat… îţi zâmbeşte şi ţie.
Biata mamă nu vedea nimic şi simţea că înnebuneşte la gândul că băieţelul ei se stingea cu fiecare oră. Disperată, iese afară din cameră pentru a plânge în voie, pentru a-şi ascunde durerea; nu înţelegea că sufletul pur al copilaşului ei era capabil să o vadă pe Maica Domnului şi pe Domnul Iisus.
Copilaşul începe un dialog cu frumoasa femeie, aşa cum o numea:
– De când aţi venit? Nu v-am văzut până azi.
– Dintotdeauna am fost aici şi te-am vegheat. Zise, cu cea mai sublimă voce, blânda femeie.
Băieţelul se gândi o clipă, după care rosti cu vocea întristată:
– Dacă tot timpul sunteţi aici, atunci înseamnă că alţi copilaşi bolnavi sunt singuri.
Lacrimi calde cad pe mânuţă.
– Vă rog, mergeţi la ei! Promit că eu voi fi bine până când veţi reveni.
Pruncul Sfânt gângureşte fericit, privindu-l cu o iubire nemărginită iar Maica Domnului îl mângâie duios pe frunte.
– Drag copil, ei niciodată nu sunt singuri Aşa cum în acest moment suntem aici cu tine, aşa suntem şi cu ei tot în această clipă.
Ochii mari ai suferindului exprimau o uimire imensă.
– Dar cum este posibil?
– Iubirea face totul posibil. Înainte de a ne vedea, ne-ai primit în sufletul tău pur şi ne-ai iubit cu toată fiinţa…
– Mama nu vă vede. Înseamnă că nu v-a primit în sufletul ei…
– Nu toţi cei care ne primesc în sufletul lor ne văd, dar noi suntem mereu alături de ei, iubindu-i şi păzindu-i.
Copilul scoate de sub pernă un bileţel.
– Vreau să te rog ceva… dacă mor, să nu o părăseşti pe mama şi dă-i, te rog, această scrisoare. Am scris-o în urmă cu trei zile; te rog să nu uiţi de ea.
Femeia îl sărută pe frunte şi punând scrisoarea la loc, îi spune:
– Tu nu vei muri niciodată, moartea nu există pentru sufletele inocente precum al tău… în legătură cu scrisoarea… nu e nevoie să i-o dau eu, pentru că o vei face chiar tu.
– Dar cum, dacă sunt grav bolnav şi în curând…
Se opreşte, amintindu-şi de cuvintele pe care le auzise înainte. Maica Sfântă îl binecuvântează după care îi spune ultimele cuvinte înainte de a dispărea pentru scurt timp.
– Credinţa vindecă totul!
Uşa se deschide, în cameră făcându-şi apariţia mama care avea ochii roşii de la atâta plâns.
Pune mâna pe fruntea copilaşului şi constată cu stupoare că febra îi crescuse. Fuge disperată să ude compresa şi când se întoarce înlemneşte în prag.
Copilaşul ei se chinuia să meargă spre icoană.
– Băiete, ce faci?
– Acea femeie mă cheamă la ea. Nu mă împiedica, te rog!
Biata femeie simţea cum puterile îi slăbesc şi cum totul se întunecă; leşinase de la atâta durere.
Copilul, cu chiu cu vai, ajunge în braţele protectoare ale Maicii Domnului.
– Voinţa şi credinţa fac ca imposibilul să devină posibil. Drag copil… în viaţă, oricâte greutăţi ai avea, să nu renunţi la credinţa ta! De acum nu ne vei mai vedea cu ochii trupului, dar mereu vom fi alături de tine, dacă în inimă vei păstra iubirea şi credinţa.
Băieţelul simţea cum, cu fiecare secundă, puterile îi revin dar tristeţea îl cuprinde. Maica Sfântă şi Pruncul Iisus dispăreau încet din faţa ochişorilor lui.
Plângând, strigă cu disperare:
– Staţi! Unde să vă caut?
Sfintele Fiinţe au dispărut, dar vocea inconfundabilă se mai aude încă o dată:
– În inima ta!
O fericire colosală i-a inundat fiinţa, iar o pace dulce îi învăluia sufletul. De pe buzele micuţe se aude un silenţios ,, mulţumesc”.
După ce sărută icoana, fuge spre pat, ia plicul şi, ajungând lângă mama lui o sărută de zeci de ori până când îşi revine.
Un strigăt de bucurie se naşte din inima tinerei şi frumoasei mame.
– Puişorul meu, te-ai vindecat!
– Maica Domnului şi Fiul ei m-au vindecat… mămică, această scrisoare am vrut să o citeşti după moartea mea şi am rugat-o pe acea femeie frumoasă să ţi-o dea, dar mi-a spus că o voi putea face eu singur şi a a avut dreptate.
Mama deschide scrisoarea şi o citeşte. Pe acea foaie erau scrise cele mai frumoase cuvinte pe care o mamă le poate citi… era exprimată o iubire atât de sinceră şi de curată încât te făcea să tremuri din toată fiinţa. Acea scrisoare era un imn de dragoste, scris dintr-o inimă inocentă în care credinţa şi iubirea sălăşluiau într-o pace divină.

Sursa:crestinortodox.ro

SFANTUL GHEORGHE


gheorghe_balaur_53348900

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai importanti sfinti in calendarul crestin-ortodox. El se sarbatoreste, in fiecare an, la 23 aprilie. In traditia populara, SFANTUL GHEORGHEmai este intalnit ca San-George sau Sangeorz, patronul naturii inverzite, al vegetatiei, al vitelor si al oilor.

Sfântul Gheorghe s-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară,  s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină.

Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfantului Gheorghe  uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sfantul Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.

Sfantul Gheorghe a rămas în conştiinţa populară românească ca fiind unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici purtând hramul său.

media_142970229725606300

În calendarul popular, Sân-George este considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac. În spiritualitatea populară, Sân-George este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru – Sâmedru -, între cele două divinități existând o înțelegere cosmică, facilitată și de divinitatea supremă. Se spune că atunci când se aud primele broaște cântând, Sân-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viață, el fiind considerat Cap mare de primavară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor și închizătorul anotimpului friguros.

Dacă în trecut această sărbatoare era cinstită cu mult fast timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai străbate farmecul ei de altadată. Cele mai multe obiceiuri legate de această zi au fost abandonate pe parcursul timpului, dar importanța sărbătorii în spiritualitatea tradițională ne obligă să amintim câteva dintre practicile și obiceiurile de odinioară.

În ajunul zilei de 23 aprilie, oamenii pregăteau cu grijă brazde verzi, tăiate sub formă pătrată, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie și flori galbene de primavară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce. În noaptea sau dimineața zilei de Sân-George, capul familiei, întotdeauna un bărbat, așeza brazdele, astfel împodobite, „de strajă ” la stâlpii porților și ai caselor, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele și semănăturile erau protejate de forțele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral. Măsurile de protecție se luau mai ales împotriva strigoilor și strigoaicelor care, conform tradiției, furau mana vitelor cu lapte.

În Bucovina, brazdele și ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana animalelor (în credința că acestea vor fi protejate de puterea malefică a strigoilor) și pentru a fi puse în cuibarele cloștilor (pentru a avea pui cât mai mulți și pentru a le feri de boli și ulii).

O alta practică era împodobirea donițelor de muls vacile cu multă verdeață și flori de primăvară. Donițele, pline cu apă și astfel „gătite”, se puneau în tinda casei, după ușa de la intrare. În dimineața zilei de Sân-George, apa și verdeața tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor și că vor fi protejate de toate relele.

În ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă.

În dimineața zilei de 23 aprilie, fetele puneau în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coronițe, pentru a observa, pe furiș, care fecior va călca peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu călcau pe coronițe, fetele credeau că în acel an se vor căsători. Brazdele și coronițele erau păstrate peste an, pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.

În această zi, fetele mai obișnuiau să semene usturoi, pe care-l păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuțile și că se vor căsători în cel mai scurt timp.

Dis – de – dimineață, înainte de a se scutura roua, fetele mergeau pe furiș în pădure, în locuri ferite și îndepărtate, „până acolo unde nu se auzeau lătratul câinilor și cântatul cocoșilor”, pentru a culege mătragună și năvalnic, pe care le aduceau acasă și le puneau în pod sau sub streașină, în credința că aceste plante miraculoase le vor aduce pețitori bogați. Obiceiul păstra ceva din solemnitatea ceremonială a marilor rituri: fetele își luau traista și un colac descântat și, odată ajunse în pădure, se încingeau într-un joc cu semnificații magice, mâncau colacul, stropeau cu vin locul din care recoltaseră plantele și abia apoi se întorceau acasă, purtând un steag, confecționat din ramuri de copac împodobite cu panglici multicolore.

Flăcăii, pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, căutau, în dimineața zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasă. În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă din pădurea localității în care trăiau, ducând cu ei câte o cofă cu apă neîncepută. Fiecare tânăr își ascundea vasul într-un loc doar de el știut, rostind numele fetei ce-i era dragă. Apoi, până la ivirea zorilor, se prindeau cu toții în horă, spuneau cimilituri sau cântau din fluiere. La răsăritul soarelui, fiecare privea în cofa cu apă. Dacă în vas se afla un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu fata iubită și vor trăi împreună până la bătrânețe. Dacă în apă se afla o floare uscată sau veștedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.

Femeile căsătorite săvârșeau și ele practici magice pentru bunul mers în gospodărie. De exemplu, în dimineața zilei, înainte de răsăritul soarelui, mergeau în pădure și culegeau plante doar de ele știute (mulgătoare, untul vacii), pe care le adăugau în hrana animalelor, în credința că vacile vor da lapte mult și de bună calitate.

Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că cel care încalcă interdicția avea sa fie somnoros întregul an.

În ajunul sau în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe se aprindeau focuri vii, fie în vatra casei, prin frecarea a două bucăți uscate de lemn, fie în ogradă, prin învârtirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaură practicată în blana ușii de la grajd, fie într-un loc dinainte stabilit situat în vatra satului. În cazul focurilor aprinse în ogradă sau în vatra satului, tinerii obișnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta, se purifică și se apără de orice posibile influențe nefaste.

sursa:dcnews.ro

sfantul_gheorghe_33148900

Ajuta speranta sa traiasca


Doua fete tinere imparteau aceeasi locuinta. Una din ele s-a imbolnavit grav, a facut pneumonie intr-o perioada in care nu erau descoperite medicamentele si nici un alt remediu salvator.

Doctorul nu i-a dat mari sanse de izbanda, insa colega ei nu a vrut nicicum sa renunte la speranta ca isi va reveni!

Fata bonava era asezata langa o fereastra si vedea un zid cu iedera pe el. Zi de zi privea acel zid, iar pe zi ce trece se intrista tot mai tare. Cand toamna veni isi dadu seama ca starea ei nu s-a imbunatatit ci s-a agravat. I-a spus prietenei sale ca atunci cand ultima frunza va cadea, ea va muri. Nu mai facea altceva decat sa numere cate frunze au mai ramas… si suspina incet… incet.

Prietena sa incerca din rasputeri sa o incurajeze, dar nimic nu mai putea face loc sperantei. Undeva la parter statea un pictor batran si sarac. Fata sanatoasa, fiind si ea pictorita, il chema uneori pe batran sa-i serveasca drept model. Astfel, batranul a aflat de povestea fetei muribunde si de prezicerea ei sumbra.

Zilele treceau… si uite asa a venit si vremea in care o singura frunza se mai zbatea de una singura in bataia biciuitoare a vantului rece de toamna. Fetele se uitau cu frica dimineata la zid! Mare le-a fost uimirea cand au vazut ca dupa o noapte zbuciumata, plina de ploaie si vant, frunza era tot acolo! Speranta renascu!

frunză

…batranul fu gasit mort….era ud si plin de vopsea!

Fata sanatoasa merse langa zid si vazu ca oricat de puternic era vantul frunza nu se misca!

Citind aceasta povestire am realizat ca fiecare dintre noi trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a ajuta speranta sa traiasca in viata noastra, in viata celor din jurul nostru!

Sursa:afirmativ.com

Primiţi cu stropitul?


Udatul-fetelor-de-Paște-in-Covasna

În a doua zi de Paşte, prin părţile Ardealului s-a păstrat obiceiul udatului. Băieţii merg pe la case şi stropesc cu parfum fetele şi femeile. Obiceiul, vechi din Evul Mediu, a fost răspîndit de saşi, întîi în comunităţile catolice, apoi a fost preluat şi de românii ortodocşi.

Frumos îmbrăcaţi, băieţii pornesc dis-de-dimineaţă la stropit, în Lunea din Săptămîna Luminată. Cutreieră satele udînd fetele cu parfum şi urîndu-le „să nu se ofilească“. Mai întîi le cer voie cu tradiţionalul „Primiţi cu stropitul?“ Sau: „Într-un coş cu viorele, Cîntă două păsărele, Păsările ciripesc, Îmi daţi voie să stropesc?“. Prin unele părţi, stropitorii se numesc grădinari, pentru că udă florile-fete şi florile-neveste. Poezia pe care o spune grădinarul sună cam aşa: „Eu sînt micul grădinar, Cu sticluţa-n buzunar, Şi-am venit la dumneavoastră, Să ud floarea din fereastră“. Apoi se rosteşte o urare în versuri care diferă de la o comunitate la alta. Stropitorii sînt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac, vin şi ţuică. Ritualul stropitului se termină seara tîrziu, cînd bărbaţii ajung acasă cam afumaţi, dar veseli şi cu plasa plină de ouă roşii.

baba3y

Sigur ca originea obiceiului este incerta. Una dintre legendele care incearca sa o explice spune ca, a doua zi de Pasti, o fata crestina mergea la targ sa vanda oua. Pe drum s-a intalnit cu o alta fata, pagana, care a vrut sa-i cumpere ouale. Din vorba in vorba, crestina a inceput sa-i explice celeilalte ce inseamna credinta in Dumnezeu si ce bine e sa fii crestin, indemnand-o sa se crestineze. Pagana a replicat: „Atunci voi crede cand ouale albe pe care mi le-ai vandut se vor face rosii”. Minunea s-a infaptuit, ouale au devenit rosii, iar ambele fete au lesinat de spaima. Pe drum au trecut doi tineri care, vazandu-le lesinate, au alergat la prima fantana, au adus apa si le-au stropit, trezindu-le. Drept multumire, fetele le-au daruit oua rosii.    Se pare ca obiceiul a ajuns in Transilvania pe filiera saseasca, dar s-a raspandit prin intermediul maghiarilor. Initial, fetele erau stropite cu apa, dar aceasta a fost inlocuita treptat cu parfum. In cele mai multe dintre textele recitate cu aceasta ocazie, fetele sunt comparate cu flori si sunt udate „ca sa nu se ofileasca”.   

 Sursa:monitorulexpres.ro

   Doresc  ca aceasta zi sa fie una cu multa voie buna,o zi cu parfum de bucurie,de lumina si zambete!

Ruga catre Maica


md29

Nu plange, mama, cand lovit
Si-nsangerat imi este trupul,
Nu doare locul biciuit
Cum doare ura si cuvantul.

Batut, scuipat, batjocorit,
Eu port povara lor in spate
Si-n crucea grea duc istovit
Noianul lumii de pacate.

Nu sunt de cuie azi ranit,
Cu dragoste le rabd pe toate,
Plang doar pacatul savarsit
De ei, ducandu-ma la moarte.

Patimile_lui_Iisus_3

Nu plange, mama, stiu ca-n gand
Te-ai rastignit si tu cu mine
Te simt in toate indurand
Chiar daca jale curge-n tine.

 

Eu i-am iertat caci am venit
Cu dragoste intru zidire
Precum a fost proorocit
Sa fiu jertfit spre mantuire.

Angelina Nadejde

domnul-iisus-hristos-insangerat

Legenda Garofitei Pietrei Craiului


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Legenda Garofitei Pietrei Craiului

Garofita Pietrei Craiului este o floare care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastraPiatra Craiului.

Povestea spune ca demult, in vremuri indepartate, traia la poalele unor munti inalti din Carpati un padurar cu familia sa: sotia si cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetarut” blond, cu un glas ca un clinchet de clopotei si surioara lui „Garofita” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii stralucitori; ce purta o rochita roz-caramizie incretita si cu dungi mai inchise dispuse in cerculete. Padurarul era cunoscut de toti pentru blandetea lui si grija ce o avea fata de animalele salbatice, el le punea hrana pe vreme de iarna. Uneori, ingrijea cate un pui de caprioara ratacit, alteori lega ranile unui iedut incoltit de fiare, ce se ivea in drumul lui pe cararile din padure.

Intr-o zi, aproape de casuta lor a cazut un pui de acvila (pajura) ranit la un picior de o sageata. Padurarul l-a luat in brate, i-a scos sageata si la pansat. L-a mai ingrijit apoi cateva zile, pana a mai prins putere si umbla fara sa schiopateze.

Copiii l-au indragit si il hraneau cu resturi din mancarea lor (carne, paine) i-au pus apa intr-o albie din curte, sa bea si sa se scalde ceea ce tare ii placea puiului de pajura.
Astfel s-a legat o stransa prietenie intre copii si pasarea care-parca le intelegea graiul. Cat erau singuri acasa, cat tatal lor era in padure la lucru, pasarea aceasta frumoasa era preocuparea lor.

Mama lor i-a parasit plecand in sat, unde s-a casatorit cu alt om, pentru ca nu-i placea sa stea in padure!
Intr-o zi acvila simtindu-se in putere, se inalta in aer, rotindu-se de cateva ori apoi, iute ca sageata, cobori din inaltul cerului, jos in curtea padurarului de unde cei doi copii o urmareau, minunandu-se de frumusetea ei.

Mult doreau si copiii sa vada muntii cu varfurile lor semete, sa zboare si ei spre inaltul cerului. Intr-o zi si-au spus dorinta pajurei, iar aceasta intelegandu-i a dat afirmativ din cap in semn ca ii va plimba pana la muntii invecinati.

Zis si facut! Intr-o zi fiind iar singuri acasa, pajura le-a facut semn sa vina, sa se aseze pe spatele ei; fetita il tinea in brate pe fratiorul ei mai mic si cu basmaluta ce o avea pe cap a infasurat gatul pajurei tinandu-se de el ca de capastru. Cand totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parca ar fi zis: „fiti gata, pornim!”.

Erau uimiti de tot ce vedeau, zburand peste nesfarsite paduri de brazi. Dupa catva timp acvila s-a rotit in cerc, coborand langa niste stanci, aproape de un lac imens, care in lumina apusului de soare sclipea ca niste solzi de aur. Era marele lac Balea.
Copiii s-au dat jos de pe spatele pasarii si in timp ce ei culegeau afine si strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila, bucuroasa ca a gasit o bucata de carne de caprioara, s-a ospatat, mancand pe saturate, iar apoi a baut apa din lacul cu apa rece, cristalina.
Dar, bucuria a fost de scurta durata, deoarece dintr-o data biata acvila a cazut la pamant moarta. Se vede ca acea carne, era otravita, pusa drept momeala pentru animalele din padure, vanate pentru blana lor pretioasa (rasi, jderi, vulpi etc).

Bietii copii au plans amarnic pentru ca erau departe de casa, nu aveau cum sa mai ajunga la ei acasa, unde desigur ii astepta tatal lor ingrijorat. Copilasii au umblat tinandu-se de mana, prin preajma locului, sperand ca doar-doar vor intalni pe cineva sa-i gazduiasca. Soarele apunea, se insera, cand spre bucuria lor, au zarit in padurea din apropiere un castel in care jucau razele soarelui in asfintit. S-au indreptat intr-acolo si intr-adevar i-a intampinat o minunata zana imbracata in alb, pe fruntea careia stralucea o diadema: era zana acelor munti!

Copiii au ingenunchiat si cu lacrimi in ochi, o implorau sa-i gazduiasca peste noapte. Dar, in zadar o rugau, parca avea inima de piatra. In loc sa-i ajute le-a spus: „in palatul meu de cristal nu au voie sa intre pamantenii, singurul lucru ce pot sa-l fac este sa va transform in doua flori alese, sa cresteti in stancile calcaroase ale muntilor din apropiere, pe care voi nu-i cunoasteti, dar se numesc Muntii Piatra Craiului, asezati sub Muntii Fagaras. Veti creste acoperind stancile ca un covor verde, iar primavara, veti inflori, infrumusetand aceste locuri. Numai daca un tanar indraznet va ajunge prin aceste locuri, si va aduce cu el apa tamaduitoare de la sapte izvoare – de pe malul Oltului si va va stropi, veti redeveni fiinte omenesti, si va veti bucura de viata harazita oamenilor buni de pe pamant„.
Tinand un glob de aur stralucitor in mana, zana muntilor i-a fermecat, transformandu-i in doua flori frumoase, rare care nu se mai gasesc in toata Europa: Garofita rosu-caramizie si Degetarutul care cu clinchetul lui cristalin trezeste toate florile de munte la viata.

In acele vremuri indepartate, popoarele umblau pe drumurile croite de stramosii nostri (de geto-daci si mai tarziu de romani). Drumul mergea de la Dunare de-a lungul vaii Oltului – prin numeroase locuri cu izvoare tamaduitoare – si trecea spre Fagaras tinand legatura de continuitate in tara Transilvaniei (spre Sarmisegetuza).

In acele timpuri indepartate, pe malul Dunarii, intr-un castel, s-a nascut unicul fiu al unui domnitor, caruia la nastere i-au dat numele Dunare-Voinicul. Se spune ca una din ursitoare i-ar fi prezis ca, atunci cand va creste mare, va face un drum lung, tinand firul unei ape si ca in stancile calcaroase ale muntilor isi va gasi aleasa inimii; dar pentru a o afla va trebui sa duca apa vie tamaduitoare din toate izvoarele insirate ca o salba in drumul sau si apa aceasta o va trezi la viata indata ce va fi stropita cu ea.

Cam grea incercare il astepta pe Dunare-Voinicul, care ajuns flacau mare, nu-si mai gasea astampar acasa. Parintii lui l-au pregatit de drum dandu-i si doi tineri insotitori, buni manuitori de spada, iar pe doi cai au incarcat merinde si vase pentru apa pentru un drum asa de lung.

Asa ca intr-o zi de primavara, Dunare-Voinicul, care acum se facuse un flacau chipes, plin de curaj si credinta in Dumnezeu porni la drum. Trecand prin locuri cu izvoare tamaduitoare, in fiecare ulcior a pus apa, incepand de la Olanesti, Govora, Calimanesti si Caciulata, iar pe locul unde azi este Manastirea Cozia, era o manastire veche de calugari care l-au binecuvantat si l-au uns cu sfantul mir; asa au trecut si Muntii Cozia, ajungand la poalele Muntilor Fagaras (cei mai inalti munti din tara noastra, cu doua varfuri Negoiu si Moldoveanu (altitudine 2544 m)).

Aici a poposit la poalele Muntilor Piatra Craiului. S-a odihnit in poiana din apropiere, unde pe stancile calcaroase crestea o floare de culoare roz-caramiziu cu niste creturi si cerculete mai inchise.

Dunare-Voinicul a atipit si i s-a parut ca dintre acele flori inainta spre el o zana in vesmant roz-caramiziu, cu un par negru si o privire stralucitoare. Din vorba in vorba, Dunare-Voinicul afla ca pe zana florilor o cheama Garofita si toata povestea ei. Tanarul ii dadu sa bea apa din ulciorul adus de la cele sapte izvoare si o stropi cu aceasta apa. Atunci s-a infaptuit minunea mult asteptata. Cei doi tineri indragostiti de la prima vedere, si-au jurat credinta pana la moarte. Insa Garofita l-a rugat pe Dunare-Voinicul sa-l trezeasca si pe fratele ei Degetarut care se afla in apropiere de marele lac Balea. Trezit la viata, Degetarut se imbratiseaza cu sora lui Garofita si ii multumi lui Dunare-Voinicul pentru ca a avut curajul sa infrunte atatea greutati pana i-a gasit pe aceste meleaguri stancoase. Apoi cu totii au pornit in padurea invecinata ca sa-l gaseasca pe tatal lor.

Ajunsi cu bine acasa l-au gasit pe tatal lor slabit si imbatranit de atatia ani cat a trait singur, dar curand a prins puteri band din apa de la izvoarele tamaduitoare adusa de Dunare-Voinicul. Au incalecat apoi pe caii nazdravani care ii ducea ca vantul si ca gandul spre castelul unde pe Dunare-Voinicul il asteptau parintii.

Erau atat de fericiti cand au vazut-o pe frumoasa Garofita, pe fratele si pe tatal ei incat au facut o nunta mare, cu alai domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele parti ale Dunarii. Ei au trait ani multi fericiti pana s-au stins de batranete, dar in munti,semintele raspandite de cele doua flori pana sa le gaseasca Dunare-Voinicul, au perpetuat neamul lor, incat astazi ele impodobesc cu frumusetea lor pajistile muntilor nostri si razbesc pe frig si viscol, ca si tinerii din povestea de demult.

Asadar, garofita pietrei craiului e o floare rara, care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului. Este o specie monument al naturii si este ocrotita prin lege!

Sursa:mysteriousromania.com

Joia Mare – de ce se vopsesc ouale si care este simbolistica lor


cosul-cu-oua-de-paste-12337

Traditia noastra romaneasca spune ca, in Joia Mare, gospodinele pot „umple borsul” care, se spune, va fi proaspat tot anul si se vopsesc ouale rosii.

Obiceiul vopsirii oualor a aparut inca din timpuri stravechi, fiind intalnit la chinezi cu 2.000 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos. Pe atunci, ouale erau oferite-n dar, fiind considerate simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii.

Acest obicei al vopsirii oualor s-a transmis apoi crestinilor si inca este practicat in tarile din Europa si Asia. Daca in unele tari din Europa obiceiul s-a restrans ori a disparut, la noi a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolistica motivelor si perfectiunea realizarii.

Folclorul a pastrat si a transmis pana la noi, cei de astazi, mai multe legende crestine care explica de ce de Sarbatoarea Pastelui trebuie sa avem pe masa si oua rosii alaturi de alte bucate traditionale, cum sunt friptura de miel, cozonacul, pasca.

Una dintre legende spune ca, pe cand Iisus era chinuit pe cruce, mama Sa a plecat spre Pilat cu un cosulet de oua gandind ca in acest fel sa-l induplece. Pentru ca la un moment dat a obosit, Maica Domnului s-a asezat la umbra unui copac sa se odihneasca si, cand s-a ridicat, a vazut ca ouale din cos se inrosisera. Pe data si-a dat seama ca fiul ei, Iisus Hristos, deja murise.

O alta legenda spune ca in ziua rastignirii si a mortii lui Iisus Hristos toate ouale din lume s-au inrosit.ouale ramase dupa paste_1

Intr-alta poveste se spune ca insasi Maica Domnului ar fi pus un cos cu oua sub crucea pe care fiul ei era rastignit. Erau ouale pe care voia sa le dea soldatilor ca sa-i induplece sa aiba mila de fiul ei. Sangele Mantuitorului, simbol al vietii, care a curs peste ouale din cos, le-a inrosit.

Cand un soldat a navalit in casa sa-l anunte pe Pilat ca Iisus Hristos a inviat, acesta, neincrezator, a luat un ou in mana si a spus: „Cand se va inrosi acest ou in mana mea, atunci va invia Hristos”. Pe data oul din mana lui Pilat s-a inrosit, dovada ca Iisus a inviat.

In alte variante ale legendei, nu Pilat, ci alti oameni neincrezatori ar fi fost convinsi ca Iisus Hristos a inviat vazand cum ouale se inrosesc singure.

Ouale de pe masa de Paste, care simbolizeaza jertfa Mantuitorului, sangele varsat si bucuria Invierii, trebuie sa fie, asadar, intotdeauna rosii.

Ouale se ciocnesc din prima zi de Paste pana la Inaltare, si se rosteste cu bucurie formula traditionala „Hristos a inviat!” la care cealalta persoana raspunde cu sufletul patruns de dragoste si respect fata de evenimentul sarbatorit „Adevarat a inviat!”

In unele zone din tara inca se mai pastreaza obiceiul ca dimineata, in prima zi de Paste, intreaga familie sa se spele pe fata cu apa neinceputa in care se pun un ou rosu si un banut. Se crede ca oul rosu are puteri miraculoase, de indepartare a raului, a bolilor si facaturilor, fiind purtator de bine, sanatate, putere si noroc.

Sa avem sarbatori fericite si sanatate!

Sursa:teotrandafir.com

poze-oua-de-paste-imagini-oua-vopsite-desktop-wallpapers1

 

 

Invidiosul si zgarcitul


Regele-Solomon1

La curtea unui rege traiau doi osteni: unul era invidios, iar celalalt zgarcit. Oamenii de la curtea regelui ii cunosteau bine pe cei doi. Si regele stia de rautatea lor.

Intr-o zi, regele se gandi sa le dea o lectie celor doi supusi.

– Dragii mei osteni, zice regele, eu vreau sa va rasplatesc pentru faptele voastre. Cereti, din ceea ce am, ce doriti, si eu sunt gata sa va implinesc dorinta. Dar sa stiti ca cel care va cere mai intai va primi numai lucrul dorit, iar al doilea va primi tot acelasi lucru, dar dublu fata de primul.

Regele si oamenii de la curte asteptau cu nerabdare ca ostenii sa inceapa cererea. Acestia insa pastrau tacera; niciunul din ei nu dorea sa ceara primul. Cel zgarcit cugeta cam asa: “Daca voi cere eu primul, voi capata mai putin decat colegul meu. Asta nu se poate. Mai bine astept sa ceara el intai.”

Invidiosul, la randul lui, isi zicea in sine: “Nu pot suferi ca zgarcitul asta sa primeasca mai mult ca mine. Mi-ar crapa inima de necaz sa vad asa ceva. Mai bine nu-mi trebuie nimic decat sa primeasca lucru dublu decat al meu.”

Regele astepta cat astepta, dar vazand ca niciunul din ei nu vrea sa ceara, hotari ca sa inceapa cel invidios.

Sarmanul invidius a fost pus la mare incercare! Ce sa ceara?

“Ce sa cer ca zgarcitul acesta pe care il urasc asa de mult sa nu primeasca mai mult decar mine? Daca cer un cal, el va primi doi cai; daca cer o casa, el va primi doua case; daca cer bani, el va primi dublu decat mine. Nu! Aceasta nu se poate; mi-ar crapa inima de necaz. Mai bine cer ceva rau, ca el sa primeasca un rau dublu decat al meu.”

Invidiosul pasi inaintea regelui si zise:

– Rege, cer ca mie sa mi se scoata un ochi, iar colegului meu sa i se scoata doi ochi.

Toti cei de fata izbucnira in hohote de ras, iar regele zise:

– Vedeti, dragi curteni, cat de rautacios este omul invidios; mai bine isi face rau lui insusi decat sa vada ca altul o duce mai bine ca el!

Cei de la curtea regelui au inteles lectia pe care a vrut sa le-o dea suveranul lor.

Dar noi?

Sursa:forpedia.ro

Taietorul de pietre


taietorul-de-lemne

A fost odata un taietor de piatra care era nemultumit de el insusi si de pozitia sa sociala.Intr-o zi a trecut pe langa casa unui negustor bogat. Prin poarta intredeschisa el zari multe posesiuni rafinate si multi vizitatori importanti. “Cat de puternic trebuie sa fie negustorul acela!”, gandi taietorul de piatra. Deveni invidios si isi dori sa fie ca acest comerciant.

Spre suprinderea sa, el a devenit brusc negustor. Se bucura de luxul si puterea pe care niciodata nu si-a imaginat-o. Era detestat si invidiat de cei care erau mai putini bogati ca el. Dupa un timp, in oras aparu un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umeri, iar oamenii i se inchinau cand treceau prin fata lor. “Cat de puternic trebuie sa fie acest inalt functionar! As vrea sa fiu si eu asa! gandi el.

Apoi, el a devenit un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umerii lor, iar oamenii infricosati se aplecau in fata sa. Era o zi de primavara atunci cand inaltul functionar incepu sa se simta inconfortabil din cauza arsitei. A privit catre soare. Soarele stralucea mandru pe cer nestingherit de nimeni. “Cat de puternic trebuie sa fie soarele. As vrea sa fiu soare!” gandi el.

Atunci el s-a tranformat intr-un soare ce stralucea cu atata putere peste tot pamantul incat ardea campurile, iar fermieri si lucratorii il blestemau. Dar un nor negru s-a interpus intre el si pamant, astfel ca lumina sa nu mai reusea sa patrunda norul. “Cat de puternic este acest nor! As vrea sa fiu nor! gandi el.

Si atunci el a devenit un nor care dadea ploaie peste campuri si orase, si toata lumea striga nemultumita la el. Dupa un timp el realiza ca era impins de catre o forta, iar acea forta era vantul. “Cat de puternic este! As vrea sa fiu vant!” gandi el.

Atunci el se transforma in vant si incepu sufle cu o asa tarie incat rupea copacii si dezlipea acoperisurile de la case, si toata lumea se temea de un asa vant. Dar, dupa ceva timp a inceput sa sufle asupra a ceva ce nu reusea sa miste, si oricat incerca tot era de nemiscat – era o stanca.”Cat de puternica este stanca aceasta! As vrea sa fiu o stanca!” gandi el.

Si atunci el a devenit o stanca mare si puternica cum nu era alta pe pamant. Dar pe masura ce statea neclintata a auzit sunetul unui topor lovind si a realizat ca forma sa se schimba. “Oare ce putea fi mai puternic decat o stanca?” se gandi el.

Se uita in jos si observa la poalele sale figura unui taietor de pietre.

images

autor necunoscut

Asa suntem noi oamenii…mereu vrem altceva…mereu cautam altceva…cautam liniste cand o gasim vrem haos… cand in viata noastra este haos ne dorim din tot sufletul sa dam de liniste si tot asa…

 

 

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

%d blogeri ca acesta: