Nimic nu este întâmplător


batrana

 

Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea.
Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic.
Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. La sigur că nu avea mâncare în ea, că de altfel bâtrăna măcar o dată s-ar fi atins de ea.
După înfăţişrea acelei legături, se putea presupune că se ascunde în ea o icoană şi un colţişor al unei broboade de schimb, probabil pentru „moarte”. Mai mult nu avea nimic.
Afară să lăsa amurgul. Cei din sala de aşteptare au început să se pregătească pentru a petrece noaptea în condiţiile existente. Cineva îşi pregătea un loc mai comod. Cineva încerca să aranjezele bagajele în aşa mod, ca să nu fie o pradă pentru hoţi.
Dar bătrânica nu se mişca. Nu, ea nu dormea. Avea ochii deschişi, dar indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea în jur. Umerii ei tresaltau încet, parcă de la înăbuşirea unui plâns ascuns pentru cei din jur. Abea mişca degetele şi buzele, de parcă însemnând în taină pe cineva cu semnul crucii în rugăciunea sa.
Nu căuta salvare de la slăbiciunea sa, nu încerca să atragă vreo atenţie şi nu se mişca de la locul său. Doar uneori întorcea capul spre intrare, şi cu smerenie tăcută îl lăsa în jos, de parcă pregătindu-se pentru un răspuns definitiv.
Noaptea grea de la gară a rămas în urmă. Dar dimineaţa a găsit-o pe bătrână în aceeaşi poziţie, tăcută şi sleită de puteri. Răbdătoare în suferinţa sa, nici nu a încrecat măcar să aţipească.
Către amează în apropierea ei s-au făcut comozi o tânără mamă şi doi copilaşi ai ei, de doi şi trei anişori. Copii ca copii, mâncau, se zbenguiau şi chiar au încercat să o incadreze pe bătrânică în jocul lor.
Unul din puşti s-a atins de poalele paltonului negru. Bătrânica a întors capul şi a privit de parcă acum a descoperit lumea din jur. Această atingere a copilului de parcă a întors-o la viaţă, ochii i-a atins o căldură ascunsă şi a zâmbit, iar mâna cu blândeţe a atins creştetul copilaşului.
Mama copilaşului a vrut să-i şteargă năsucul copilului şi s-a întâlinit cu privirea plină de aşteptare a bătrânei: «Mamă, dar pe cine aşteptaţi? La ce oră aveţi trenul?»
Întrebarea a găsit-o nepregătită pe bătrână. De parcă brusc şi-a pierdut echilibrul, a oftat adânc, după care abia a scos din sine cuvintele îngrozitoare: «Fiico, nu am eu nici un tren!». Şi de parcă a devenit şi mai gheboasă.
Vecina cu copiii a înţeles că ceva nu e în regulă şi apropiindu-se mai mult de bâtrânică a implorat-o : «Mamă, spuneţi-mi ce aţi păţit?! Vă rog să-mi spuneţi! Speneţi-mi, mamă, – şi din nou şi din nou se adresa bătrânei. – Mamă, poate vă este foame? Luaţi, vă rog!»
Şi i-a întins un cartof fiert. Şi imediat fără a o întreba a acoperit-o cu un şal pufos. Copilul i-a întins şi el cartoful ce-l mâncase singur până acum. «Mănâncă, bunicuţo».
Bătrâna a cuprins copilul şi a atins bucăţica dată de copil de buze. «Îţi mulţumesc, scumpul meu», – abia a şoptit ea.
Se simţea că abia se mai reţine ca să nu plângă… Şi brusc de parcă toată durea sa a răbufnit în acesat spaţiu al gării: «Doamne! Iartă-l te rog!» – abia a mai putut şopti ea şi s-a strâns de parcă într-un ghem şi mai mic, acoperindu-şi faţa cu palmele.
Se clătina de pe o parte pe alta şi prin bocetul greu abia se desluşea: «Fecioraşul, fecioraşul… Dragul meu…unicul meu fiu… Cel mai drag… Soarele meu de vară…vrăbiuţa mea cea fară de astâmpăr…. m-a adus….şi m-a lăsat».
A tăcut puţin şi făcându-şi semnul crucii, a spus: «Doame, iară-l pe el, Doamne!».
Şi nu mai avea puteri nici să vorbească şi nici să mai plângă de la deznădejdea care o cuprinse.
«Copilaşilor, ţineţi-vă de bunicuţă», a comandat femeia şi s-a îndreptat înspre ghişeul de bilete.
«Oameni buni! Ajutaţi-mă! Am nevoie de un bilet! Să o iau pe acea bătrână, – a spus arătând spre colţul sălii de aşteptare. – Îmi va fi mamă! Trenul meu pleacă acum!».
În puţin timp au ieşit către trenul care-i aştepta, însoţiţi de ochii înlacrimaţi ai pasagerilor adunaţi în gară.
«Iată, copilaşii mei dragi, am găsit-o pe mama mea, iar voi pe bunica», – de parcă radiind de bucurie, le explica copiilor.
Cu o mână o ţinea pe bătrână, cu cealată – geanta şi copiii.
Eu îi priveam şi mă rugam încet Domnului pentru această întâlnire. Ciudat, dar majoritatea celor cărora le-am relatat aceasă istorie, martoră la care am fost în gara oraşului Kurgan, nu cred că omul poate în câteva minute să ia o astfel de hotărâre.
Nu am ca scop să-i conving şi nici nu încerc să le explic ceva. Fiecare trebuie să simtă singur. Dar de fapt şi cum ai putea explica, că uneori inima noastră are nevoie de o clipă, ca să ia o hotărâre, desigur dacă şi inima e vie şi deshisă dragostei de Dumnezeu şi oameni.
Pentru mine acest caz e doar o confirmare a cuvintelor arhimandritului Serafim (Teapocikin): «Uită acest cuvânt «întâmplător», nimic nu este întâmplător».

Traducere Natalia Lozan

LASA COMENTARIUL TAU

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s