SUFLET DE MAMA


padure-

 

Faptul s-a petrecut cu ceva ani in urma într-unul din tribunalele din capitala tarii noastre.
Personaje: soţia, soţul şi mama acestuia. Spectatori: publicul din sală, judecătorii şi câţiva avocaţi. Motivul procesului: o femeie bătrână şi singură, poate şi bolnavă, mama, pretinde unicului ei fiu, om în toată putrea, sănătos şi voinic, s-o ajute să-şi trăiască decent ultimii ei ani. Aşa cer legile nescrise ale omeniei. Potrivit lor, femeia s-a adresat tribunalului să-i facă dreptate. Adică să-l oblige pe fecior, inginer cu post bine retribuit, s-o întreţină pe mamă.
După cum era de aşteptat, tribunalul i-a acordat reclamantei câştig de cauză, cum se spune în limbajul juriştilor.
Până aici nimic deosebit. Un proces civil ca atâtea altele.
Obişnuiţi cu de-alde astea, judecătorii se grăbeau să treacă la alt dosar, considerând cazul rezolvat. Abia acum incepe însă povestea noastră…
Auzind sentinţa, “prea buna” noră a fost apucată pur şi simplu de o criză de furie; i s-a părut pe semne o nedreptate strigătoare la cer, ca soţul ei să-i aducă acasă, in ziua de leafă, mai puţin cu cele câteva sute de lei, pe care tribunalul hotărâse ca fiul să le dea lunar bătrînei sale mame. Şi atunci, în faţa sălii, ea a început să vocifereze, să-şi insulte soacra, s-o învinuiască de meschinărie.
Cei prezenţi, stupefiaţi de această ieşire, o priveau cu justificat dispreţ.
Până la urmă, fireşte, tribunalul a trebuit s-o cheme la ordine. Privirile oamenilor se îndreptau acum spre bărbat. Condamnat de cei mai mulţi de atitudinea lui reprobabilă, compătimit de alţii pentru că ajunsese sub clasicul papuc, omul tăcea.
Dacă în acel moment cei trei ar fi părăsit sala, lucrurile s-ar fi oprit aici, lăsându-le celor de faţă doar gustul amar al întâlnirii cu o manifestare ce nu face cinste firii omeneşti. Ce s-a petrecut însă în sufletul bătrânei?! Până atunci nu mai fusese niciodată la tribunal. S-a uitat la chipurile celor din sală, s-a uitat la judecători, desluşind la toţi acelaş reproş pentru fiul ei. Şi a cuprins-o un legitim şi dureros sentiment de remuşcare, de ruşine pentru ruşinea lui. S-a răzvrătit ceva în sufletul ei şi n-a vrut să lase lucrurile aşa. N-a vrut ca oamenii aceia străini să-l considere pe fiul ei ca pe un om de nimic, un nemernic. A cerut deci să vorbească, să-l apere de o asemenea bănuială nedreaptă.
– Rog să fiu iertată, începu ea, dar să nu credeţi că feciorul meu este un om rău la suflet. Eu îl cunosc mai bine decât oricine. Nu s-a purtat neomeneşte cu mine şi de la el nu am a mă plânge tribunalului. Eu nu aş fi făcut-o, dacă el nu m-ar fi îndemnat. Şi o să vedeţi de ce…
O linişte plină de nerăbdătoare atenţie se aşternu în sală. Copleşit, inginerul lăsă privirile în jos, pe când soţia lui, potolită subit, ascultă şi ea uimită.
– Eu sunt femeie simplă, a continuat bătrâna parcă îmbărbătată. Am muncit mult şi din greu ca să trăiesc şi să-l cres pe el. Erau pe atunci vremuri grele, război. Singură am fost toată viaţa, n-am avut bărbat. Şi-o să vedeţi, iarăşi, de ce. Băiatul s-a purtat todeauna frumos cu mine: a fost cuminte, m-a ascultat, a învăţat pe brânci să-şi facă un viitor; a avut şi cap bun, nu-i vorbă. Pe urmă, când s-a făcut mai mare, a muncit, şi-a făcut un rost şi a avut el grijă de mine. Când s-a însurat, gândeam că am să-i pot fi de ajutor în casă, la copii. Sunt doar obişnuită cu munca. N-a trecut însă multă vreme şi am văzut că nora nu-şi mai găseşte locul cu mine, deşi aveau o locuinţă bună, încăpătoare. Cât despre copii… nu şi-a dorit să aibă… Un timp i-am răbdat înţepăturile. Lui nu-i spuneam nimic. Îl vedeam ca munceşte, că îşi vede de treabă. Ştiam că-i bine văzut acolo unde lucrează şi mă bucuram pentru el. Nu vroiam să-l necajesc cu ale mele. De altminteri, de faţă cu el, nora se purta alfel. El însă pleca dimineaţa şi venea tocmai seara. Uneori, se ducea prin ţară. Rămâneam acasă cu nora, că ea nu lucreză. Când nu trebăluiam prin bucătărie, mă făceam mică în colţul meu, să n-o supăr cu nimic. Toată ziulica tăceam, nădăjduind că lucrurile vor merge mai bine. Dar, n-au mers bine! Nu vă mai spun toate câte s-au petrecut. Destul că, după un timp, au izbucnit certurile între ei. Pricina eram eu. Până la urmă nici nu se mai fereau de mine. Pentru noră, banii erau lucrul de căpetenie. Într-o zi i-a strigat: “Ori eu, ori maică-ta! Alege!”.
Aici nora, sub privirile ostile ale sălii, a trebuit să-şi plece privirea.
– Pe scurt, continuă bătrâna, n-am mai putut răbda. Fiul meu o iubea şi n-aş fi vrut să se despartă din cauza mea. Altfel de soţie îi dorisem eu. Dar ce puteam să fac? Mi-am găsit undeva o odăiţă şi m-am mutat. Numai că, tare singură pe lume mă simţeam acum! De lucrat nu mai puteam: sunt bătrână. Cu toate acestea nu mă lăsam. Mai găsisem câte ceva de împletit, de cărpit, mai mult ca să-mi treacă de urăt. Pe la casa lor mă duceam rar. Fiul meu, n-am ce zice, mă ajuta. Dar soţia lui ştia cât câştiga. A început curând să-i ceară socoteala la bani; au izbucnit iar certuri. Atunci gândind că face un bine, băiatul m-a povăţuit să mă plâng tribunalului. Să nu mai aibă soţia lui ce spune, pentru că, dacă aşa va hotărî legea, el nu poate face altfel… Văzându-vă cum îl priviţi, m-am căit că l-am ascultat. Să ştiţi că nu este un om rău la suflet… Poate nu vă spuneam asta, dar nu m-a răbdat inima când am auzit-o aici pe soţia lui strigând…
Bătrâna ezită puţin. Îşi şterse lacrimile cu mâna tremurândă şi, parcă aducându-si aminte de un lucru îndepărtat, povesti mai departe cu un vădit sentiment de uşurare.
– Şi aş vrea să vă mai spun ceva… ceva, care nu am mai spus până acum nimănui.. Nici chiar fiului meu, pentru că nu am vrut să-l amărăsc… Aveam, mi se pare, vreo 18 ani, bine nu mai ştiu. Eram la părinţi o droaie de copii. Într-o zi, ducându-mă în pădure să adun uscături pentru foc, am auzit un scâncet. La început m-am speriat neştiind ce-i, şi am început să fug. Apoi m-am dumirit. Era un copil. Avea câteva săptămâni. În jur, nici ţipenie de om. Ce era să fac? L-am luat binişor în braţe. N-a mai plans. Cu vreascurile în spate şi cu el la piept, am plecat spre casă. La marginea pădurii m-am oprit. Mi se făcuse frică. Am lăsat copilul jos. A început îndată să plângă mai tare ca înainte. Am rupt-o la fugă să nu-l mai aud. M-am oprit insă curând; mă urmărea plânsul lui. M-am întors. Căta spre mine cu nişte ochişori atât de rugători, încât nu m-am îndurat să-l las acolo.
Când m-a văzut tata acasă, s-a crucit. Mi-a strigat să duc copilul unde ştiu, că lui nu-i trebuie. Tata era om aspru şi neînduplecat. Şi văzându-mă cum îl îngrijesc, intrase la bănuială. Gândea c-o fi al meu şi i-am ascuns adevărul. Poate că şi băuse în ziua aceea, că ne-a luat la bătaie şi pe mama, şi pe mine. M-a schilodit, nu alta. Mie începuse să-mi fie drag copilul şi nu ştiam ce să fac. În cele din urmă m-am hotărât să plec cu el de acasă. Ce-o fi, ofi! mi-am zis… Uşor nu mi-a fost! Nicăieri nu voiau să mă primească cu el. Să-l las, nu mă înduram. Mi-a fost însă ruşine să spun cuiva că nu-i copilul meu. Cine m-ar fi crezut atunci? Când am găsit, în sfârşit, nişte oameni mai binevoitori care m-au primit cu băiatul, aş fi fost în stare, dacă mi-ar fi cerut-o, să muncesc doar pentru a câştiga mâncarea mea şi a copilului şi să avem un adăpost. L-am crescut singură. Arătoasă nu eram. Cine era să se uite la o biată femeie săracă, cu un copil pe deasupra? Nu m-a cerut nimeni în căsătorie. Îl aveam pe el, soarele meu. A crescut voinic, cum îl vedeti…
Aici, bătrâna a tăcut descumpănită. Nu mai putea vorbi. Au podidit-o lacrimile. Printre suspine a mai adăugat doar atât:
– Dacă acestei femei îi pare atât de rău după bucăţica de pâine pe care mi-o dă fiul meu, vă declar că nu vreau să mai primesc nimic de la el şi îmi retrag plângerea… În sală se înstăpânise tăcerea. Oamenii îşi ştergeau ochii pe furiş…
Aceasta a fost toată povestea. Fiul, copleşit de emoţie, s-a apropiat de bătrână, ascunzându-si faţa în palmele ei aspre. Soţia lui s-a ridicat descumpănită şi a părăsit sala. Nu ştiu dacă va mai rămâne alături de un bărbat care-i va aduce acasă cu câteva sute de lei mai puţin, dar ştiu că el, “COPILUL GĂSIT ÎN PĂDURE” nu va mai putea trăi despărţit de cea care i-a fost o MAMĂ atât de bună.
NU VA UITATI MAMELE NICICAND!

batranica-436x300

Un gând despre „SUFLET DE MAMA

LASA COMENTARIUL TAU

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s