Legenda Garofitei Pietrei Craiului


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Legenda Garofitei Pietrei Craiului

Garofita Pietrei Craiului este o floare care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastraPiatra Craiului.

Povestea spune ca demult, in vremuri indepartate, traia la poalele unor munti inalti din Carpati un padurar cu familia sa: sotia si cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetarut” blond, cu un glas ca un clinchet de clopotei si surioara lui „Garofita” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii stralucitori; ce purta o rochita roz-caramizie incretita si cu dungi mai inchise dispuse in cerculete. Padurarul era cunoscut de toti pentru blandetea lui si grija ce o avea fata de animalele salbatice, el le punea hrana pe vreme de iarna. Uneori, ingrijea cate un pui de caprioara ratacit, alteori lega ranile unui iedut incoltit de fiare, ce se ivea in drumul lui pe cararile din padure.

Intr-o zi, aproape de casuta lor a cazut un pui de acvila (pajura) ranit la un picior de o sageata. Padurarul l-a luat in brate, i-a scos sageata si la pansat. L-a mai ingrijit apoi cateva zile, pana a mai prins putere si umbla fara sa schiopateze.

Copiii l-au indragit si il hraneau cu resturi din mancarea lor (carne, paine) i-au pus apa intr-o albie din curte, sa bea si sa se scalde ceea ce tare ii placea puiului de pajura.
Astfel s-a legat o stransa prietenie intre copii si pasarea care-parca le intelegea graiul. Cat erau singuri acasa, cat tatal lor era in padure la lucru, pasarea aceasta frumoasa era preocuparea lor.

Mama lor i-a parasit plecand in sat, unde s-a casatorit cu alt om, pentru ca nu-i placea sa stea in padure!
Intr-o zi acvila simtindu-se in putere, se inalta in aer, rotindu-se de cateva ori apoi, iute ca sageata, cobori din inaltul cerului, jos in curtea padurarului de unde cei doi copii o urmareau, minunandu-se de frumusetea ei.

Mult doreau si copiii sa vada muntii cu varfurile lor semete, sa zboare si ei spre inaltul cerului. Intr-o zi si-au spus dorinta pajurei, iar aceasta intelegandu-i a dat afirmativ din cap in semn ca ii va plimba pana la muntii invecinati.

Zis si facut! Intr-o zi fiind iar singuri acasa, pajura le-a facut semn sa vina, sa se aseze pe spatele ei; fetita il tinea in brate pe fratiorul ei mai mic si cu basmaluta ce o avea pe cap a infasurat gatul pajurei tinandu-se de el ca de capastru. Cand totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parca ar fi zis: „fiti gata, pornim!”.

Erau uimiti de tot ce vedeau, zburand peste nesfarsite paduri de brazi. Dupa catva timp acvila s-a rotit in cerc, coborand langa niste stanci, aproape de un lac imens, care in lumina apusului de soare sclipea ca niste solzi de aur. Era marele lac Balea.
Copiii s-au dat jos de pe spatele pasarii si in timp ce ei culegeau afine si strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila, bucuroasa ca a gasit o bucata de carne de caprioara, s-a ospatat, mancand pe saturate, iar apoi a baut apa din lacul cu apa rece, cristalina.
Dar, bucuria a fost de scurta durata, deoarece dintr-o data biata acvila a cazut la pamant moarta. Se vede ca acea carne, era otravita, pusa drept momeala pentru animalele din padure, vanate pentru blana lor pretioasa (rasi, jderi, vulpi etc).

Bietii copii au plans amarnic pentru ca erau departe de casa, nu aveau cum sa mai ajunga la ei acasa, unde desigur ii astepta tatal lor ingrijorat. Copilasii au umblat tinandu-se de mana, prin preajma locului, sperand ca doar-doar vor intalni pe cineva sa-i gazduiasca. Soarele apunea, se insera, cand spre bucuria lor, au zarit in padurea din apropiere un castel in care jucau razele soarelui in asfintit. S-au indreptat intr-acolo si intr-adevar i-a intampinat o minunata zana imbracata in alb, pe fruntea careia stralucea o diadema: era zana acelor munti!

Copiii au ingenunchiat si cu lacrimi in ochi, o implorau sa-i gazduiasca peste noapte. Dar, in zadar o rugau, parca avea inima de piatra. In loc sa-i ajute le-a spus: „in palatul meu de cristal nu au voie sa intre pamantenii, singurul lucru ce pot sa-l fac este sa va transform in doua flori alese, sa cresteti in stancile calcaroase ale muntilor din apropiere, pe care voi nu-i cunoasteti, dar se numesc Muntii Piatra Craiului, asezati sub Muntii Fagaras. Veti creste acoperind stancile ca un covor verde, iar primavara, veti inflori, infrumusetand aceste locuri. Numai daca un tanar indraznet va ajunge prin aceste locuri, si va aduce cu el apa tamaduitoare de la sapte izvoare – de pe malul Oltului si va va stropi, veti redeveni fiinte omenesti, si va veti bucura de viata harazita oamenilor buni de pe pamant„.
Tinand un glob de aur stralucitor in mana, zana muntilor i-a fermecat, transformandu-i in doua flori frumoase, rare care nu se mai gasesc in toata Europa: Garofita rosu-caramizie si Degetarutul care cu clinchetul lui cristalin trezeste toate florile de munte la viata.

In acele vremuri indepartate, popoarele umblau pe drumurile croite de stramosii nostri (de geto-daci si mai tarziu de romani). Drumul mergea de la Dunare de-a lungul vaii Oltului – prin numeroase locuri cu izvoare tamaduitoare – si trecea spre Fagaras tinand legatura de continuitate in tara Transilvaniei (spre Sarmisegetuza).

In acele timpuri indepartate, pe malul Dunarii, intr-un castel, s-a nascut unicul fiu al unui domnitor, caruia la nastere i-au dat numele Dunare-Voinicul. Se spune ca una din ursitoare i-ar fi prezis ca, atunci cand va creste mare, va face un drum lung, tinand firul unei ape si ca in stancile calcaroase ale muntilor isi va gasi aleasa inimii; dar pentru a o afla va trebui sa duca apa vie tamaduitoare din toate izvoarele insirate ca o salba in drumul sau si apa aceasta o va trezi la viata indata ce va fi stropita cu ea.

Cam grea incercare il astepta pe Dunare-Voinicul, care ajuns flacau mare, nu-si mai gasea astampar acasa. Parintii lui l-au pregatit de drum dandu-i si doi tineri insotitori, buni manuitori de spada, iar pe doi cai au incarcat merinde si vase pentru apa pentru un drum asa de lung.

Asa ca intr-o zi de primavara, Dunare-Voinicul, care acum se facuse un flacau chipes, plin de curaj si credinta in Dumnezeu porni la drum. Trecand prin locuri cu izvoare tamaduitoare, in fiecare ulcior a pus apa, incepand de la Olanesti, Govora, Calimanesti si Caciulata, iar pe locul unde azi este Manastirea Cozia, era o manastire veche de calugari care l-au binecuvantat si l-au uns cu sfantul mir; asa au trecut si Muntii Cozia, ajungand la poalele Muntilor Fagaras (cei mai inalti munti din tara noastra, cu doua varfuri Negoiu si Moldoveanu (altitudine 2544 m)).

Aici a poposit la poalele Muntilor Piatra Craiului. S-a odihnit in poiana din apropiere, unde pe stancile calcaroase crestea o floare de culoare roz-caramiziu cu niste creturi si cerculete mai inchise.

Dunare-Voinicul a atipit si i s-a parut ca dintre acele flori inainta spre el o zana in vesmant roz-caramiziu, cu un par negru si o privire stralucitoare. Din vorba in vorba, Dunare-Voinicul afla ca pe zana florilor o cheama Garofita si toata povestea ei. Tanarul ii dadu sa bea apa din ulciorul adus de la cele sapte izvoare si o stropi cu aceasta apa. Atunci s-a infaptuit minunea mult asteptata. Cei doi tineri indragostiti de la prima vedere, si-au jurat credinta pana la moarte. Insa Garofita l-a rugat pe Dunare-Voinicul sa-l trezeasca si pe fratele ei Degetarut care se afla in apropiere de marele lac Balea. Trezit la viata, Degetarut se imbratiseaza cu sora lui Garofita si ii multumi lui Dunare-Voinicul pentru ca a avut curajul sa infrunte atatea greutati pana i-a gasit pe aceste meleaguri stancoase. Apoi cu totii au pornit in padurea invecinata ca sa-l gaseasca pe tatal lor.

Ajunsi cu bine acasa l-au gasit pe tatal lor slabit si imbatranit de atatia ani cat a trait singur, dar curand a prins puteri band din apa de la izvoarele tamaduitoare adusa de Dunare-Voinicul. Au incalecat apoi pe caii nazdravani care ii ducea ca vantul si ca gandul spre castelul unde pe Dunare-Voinicul il asteptau parintii.

Erau atat de fericiti cand au vazut-o pe frumoasa Garofita, pe fratele si pe tatal ei incat au facut o nunta mare, cu alai domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele parti ale Dunarii. Ei au trait ani multi fericiti pana s-au stins de batranete, dar in munti,semintele raspandite de cele doua flori pana sa le gaseasca Dunare-Voinicul, au perpetuat neamul lor, incat astazi ele impodobesc cu frumusetea lor pajistile muntilor nostri si razbesc pe frig si viscol, ca si tinerii din povestea de demult.

Asadar, garofita pietrei craiului e o floare rara, care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului. Este o specie monument al naturii si este ocrotita prin lege!

Sursa:mysteriousromania.com

LASA COMENTARIUL TAU

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s